– Fragment –
Bunicul, asezat cum e pe scara de piatra dinspre gradina, pare ca poarta pe spinarea-i usor incovoiata intreaga povara a curtii si a casei.
— Mie nu mi-a parut niciodata rau de ceva ce n-a fost al meu sa fie. Dar cum veni de se-ntimpla: nimic din ce m-a dezmostenit n-a putut pastra mai tirziu pentru el. Nici macar ceilalti copii ai lui, frati cu mine. Totul pierdut. Cind au venit astia, au luat oricum pamintul tot si primii de la care l-au luat au fost aia care aveau mult.
Uriasi trebuie sa mai fie astia, de vreme ce Bunicul, care de obicei nu spune povesti, spune ca au luat tot pamintul. Si unde l-au dus?
— D-aia a dat de si-a-mpartit iute hectarele pe la copii, pe la fratii mei ramasi acasa. Mai devreme decit ar fi avut oricum de gind s-o faca. Sa nu-l bage astia la chiaburi. Pina la urma tot l-au bagat, de-au inceput sa-l tot cheme pe la anchete. Atunci am crezut ca nici macar astia nu mi-ar putea lua ceea ce intre timp imi facusem eu singur in alta parte. Dar pe urma toate venira de se legara altfel.
— N-am stiut niciodata mai multe despre matale decit numai ca plecasi la instructie la Dragasani, sa te faci jandarm. Da’ Dragasani e la noi, in Oltenia, de. Cum de te dete tomnai aci-n Ardeal?
Si altminteri Bunicul e vorbaret, nu atit cu noi doi, cu Bunica si cu mine, cit cu fratii sai de pahar, cind se nimereste cite unul in vizita la noi. Insa atunci ride si vorbeste tot timpul tare si voios, si mai niciodata sobru, pe un ton in permanenta egal si coborit, ca acum. Camionul meu mare si vechi de jucarie, albastru-deschis precum Dacia unchiului din Oltenia si precum pistolul cu mingi de ping-pong adus de el, circula indaratul gardului de sirma, alaturi de cei doi, in dreptul scarii spre gradina. Tocmai sint ocupat cu construitul, din citeva scinduri alese din stiva cu deseuri taiate pentru foc, a unui garaj intre fintina si gard, cu drum de acces pentru camionul meu de plastic. Cu o aschie ascutita scrijelesc cu indirjire pamintul si par din cale-afara de harnic.
— Cind am plecat de acasa la Dragasani, la scoala de jandarmi – continua Bunicul sa povesteasca – am zis cu asa slujba ca-mi fac ordine in viata. Si nu numa-ntr-a mea, si-ntr-a altora. La Dragasani erau elevi recrutati nu doar din Oltenia, erau din toata tara. Dar dupa scoala si perioada de instructie, cind am nimerit incoace, am ajuns de-am fost o unitate aproape numai olteni! Facuta intentionat asa, domnule, pentru ca am fost dusi si pregatiti o vreme si la Oradea-Mare, aproape de granita cu ungurii, ca sa fim apoi dati pe zona in Ardeal. Pe urma s-a pornit razboiul, ba catre Polonia, ba catre Franta. Aci inca n-ajunsese, dar aci s-au stricat in anul ala granitele rau de tot. Catre toate zarile. Eram vai de capul nostru. Noua granita cu ungurii taia Ardealul prin mijloc, la nici zece kilometri de aci, dincolo de Cata. Pe noi ne-au repartizat pe noile zone de granita, prin localitati pe unde era pericol dinspre unguri. Aci slava Domnului a fost mai liniste, dar nu mereu. Ca nu departe, catre rasarit, e secuimea. Acolo si prin alte parti prin zonele cedate au facut aia prapad cu ai nostri. Mult singe a curs atunci.
Suna infricosator ce povesteste Bunicul despre aia si despre faptele lor. Oare aia sint tot aceiasi cu astia?
— Ai vrut dumneata asa, sa ramii aci pentru totdauna? Sau a trebuit, ca fusesi repartizat intr-acilea?
— Pe vremea aia n-aveam ce sa vreau. A trebuit si gata treaba! Pe urma toate au venit altminteri. A-nceput razboiul si pentru noi. Au venit germanii si am pornit cu ei in Rusia, adinc, spre Rasarit. Totul a mers foarte repede, desi au fost niste ani lungi de razboi. Eram la mijloc, abia de-ti mai erai stapin, simteai tot timpul ca acu-i acu, ca-i tot sau nimic. Si nimic se facu. In razboiul de l-au dus nemtii cu rusii am fost prea mici, insa destul de mari sa le stricam socotelile la toti. In special noua… Cu germanii am rupt-o, a venit rusul si am pornit cu el in partea-ailalta, catre Apus. Pe vremea aia problema era Ardealul, si singurul lucru bun a fost ca pe urma granita a fost mutata inapoi unde fusese si unde-i e locul. Rau a venit mai intii cind i-au luat rusii de i-au dus de-aci pe sasi. Pe sasii tineri pe toti, domnule, barbati si femei. Si mai rau, ca noi jandarmii a trebuit sa participam la treburi de-astea. Ei au fost primii la care li s-a luat totul: casele, curtile, pamintul ce-l aveau tot. Ca razboiul inca nu se sfirsise si tot ce era nemtesc, gata, era rau, era dusman. De un’ sa stie ai lui Ivan ca sasii erau vecini cu noi, prieteni! Ajunseseram cu totul uneltele rusilor, noi.
Netezimea tonului cu care Bunicul povesteste devine prapastioasa prin ceea ce spune. Cit as vrea sa-l pot chema deoparte, sa-l intreb: cum? Cine sa fi luat case si curti si pamintul intreg? Si unde sa le fi dus? Astia? Rusii? Sint tot aia? Nici unii dintre ei nu se vad. De ce nu se vad? Pentru asa isprava e nevoie de uriasi, de multi uriasi! Unde sint ei acum? Trebuie sa-mi fie frica de ei sau nu?
— A fost povara grea. Mai mare rusinea! Rusii faceau prin tara ce voiau, si la inceput au fost rai de tot, domnule! Si nu numa’ rusii. Incepuse dezordinea. Apareau tot felul de insi care faceau ca ei, ’ceau ca-s comunisti. Comunisti pe dracu! Se apucasera si tiganii sa umble iar prin sate dupa furat. Nu ispraveam noi jandarmii de cit bateam la ei, si tot degeaba, ca venise vremea lor. Catre Apus razboiul mergea mai departe, acum se luptau Ingermania, nemtii nu mai aveau mult. Aci n-aveai ce face, nu mai era nimeni stapin pe el. Rareori ii puteai ajuta nitel pe oameni din postul nostru. Singur nu stiai ce-i cu tine. Asa m-am casatorit cu nevasta-mea…
Bunicul se opreste brusc, surprins parca, siesi dindu-si socoteala pina unde l-a putut duce firul povestirii.
— Ca sa am voie, a trebuit sa cer dispensa. Ca era nemtoaica. Nu cu mult, doar vreo citeva luni mai ’nainte ar fi fost treaba invers, ar fi fost ea aia de-ar fi avut greutati sa se marite cu mine, ca-s roman. Pe vremea aia sasii de pe-aci numai cu idei germane umblau in cap, ca-s alta rasa ei. Prin casatoria fetei c-un jandarm roman taica-sau a putut pastra si casa, si pamintul. A fost o exceptie aia, ca sasii au fost atunci desproprietariti cu totii. Numa’ ca era problema ca fratii ei – ca are doi frati – luptasera in armata germana. La trupele es-es, unde-i luase pe toti voluntari in patru’s’trei. Pe atunci nu se stia nimica de ei, erau prizonieri Ingermania pe undeva, dar familia nici atita nu stia, daca-s vii sau morti. Dar s-au gasit unii p-aci de-au vrut sa stie si-au venit cu intrebari. Pe vremea aia eram subofiter activ si mai aveam si eu niste relatii, asa ca au tacut si n-au mai zis nimic. Doi ani mai tirziu s-a nascut Carmen. Putin mai tirziu au fost desfiintate si jandarmeriile si s-a trecut la…, la… – Nu cautarea cuvintului potrivit pare sa-i faca Bunicului greutati, ci rostirea lui. Cum ai fixa o insecta cu acul intre grebeni, asa tintuieste el cuvintul in sirul vorbirii:… la Securitate. Mi s-a propus sa trec la aia. Dar n-am putut.
Bunicul tace din nou. Pentru o vreme pare ca nu are de gind sa mai spuna nimic. Privirea i se plimba pe muchia treptei de stei.
— Zi-i, Unchiu-Iorgule!
Adunindu-si parca amintirile precum apa inundatiei in causul de tabla, Bunicul reincepe, incet, sa verse siragul de grozavii in cuvinte ce se preling pe scarile de piatra, absorbite de terasele tacute ale gradinii.
— Pe vremea aia Taica era deja trecut la chiaburi si infierat ca dusman al poporului, ca avea cincizeci de hectare de pamint. Reteta tot de la rusi era luata – aia le-au zis taranilor cu stare de pe la ei culaci si i-au lichidat. Copii de-ai chiaburilor, considerati de catre astia oile negre ale tarii, nu aveau acces la nimic. Mie totusi mi s-a oferit sa trec la ei. Stie Dumnezeu pentru ce! Cazuri ca al meu nu erau multe. Cu nevasta de origine germana, cu doi cumnati esesisti si cu tata dusman al poporului. Mai fusesem, dupa mintea lor, si paznic al ordinii burgheze si al orinduirii lui Antonescu. Ce s-or fi gindit unii de p-acolo? Si-or fi facut socoteala c-am sa le fiu astora cu atit mai supus, ca sa ma bucur si eu de niste avantaje d-ale lor sau pur si simplu ca sa pot trai in liniste! – Bunicul deapana firul povestirii mai incet, iar cuvintele sale capata un ecou cu o nota mai grav. – Se vedea, astia cite facusera pe-aci intr-o vreme scurta, abia doi ani dupa razboi. Cu alde Taica n-am fost niciodata foarte apropiat, doar zisei ca era om aspru. De-aia si plecasem de-acasa. Nu mai aveam treaba cu el. Dar cind l-au adus in situatia in care l-au adus de l-au vatamat in halul ala,… de nenorociti, au lovit si-n mine. Tare au lovit. Si de-aia n-am vrut eu sa merg la ei.
— Stiu si da la Unchiu-Benon, frati-tu mai mare, ce se petrecu atunci in sat – intervine nepotul. Ca tot ii luasa lu al batrin averea, cum zisasi mata, desi mai nainte o-mpartise de-o dete iute mostenire pa la copii. Si ca fusasa cit p-aci sa-l ia sa-l bage s’ pa el in puscarie, cit p-aci fusasa, ca mai ‘nainte fusa primar vo doua’j da ani pa la liberali.
— Da – e de parere Bunicul – a ramas acasa el. Dar pe multi altii au fost atunci de i-au luat. Mai tirziu si pe-un frate de-al lui, pe Unchiu-Emil, preotul de la Mihai-Voda, din Bucuresti. De asta stii?
— Stiu, cum nu! – spune cu mindrie, parca, nepotul-de-frate. Ce sa stiu?
— Ca a fost capelan al cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul stii? Ca biserica aia in care slujea e facuta de Mihai Viteazul si acolo se adunau ei. Si ca l-a invatat pe regele Mihai religie, cind era ala mic. Si c-a fost poet, a scris carti, a tinut o revista pentru copii, a scris si niste piese de teatru. Isi adaugase „Orlea“ in coada numelui, sa stie lumea de unde se trage din Oltenia… Si ca s-a cerut pe front, de-a mers pina la Stalingrad. Veneau rusii la el gramada, sa-i boteze si sa-i cunune. Ca era popa ortodox, nemtii n-aveau asa ceva. Si aia de la revolutia lor nu mai fusesera la popa, ca n-avusera nici voie, nici popa. I-am vazut altarul de campanie, venise de pe front cu el si-l tinea mai tirziu acasa, sub icoane. Are si-o carte de versuri scrisa prin stepele Cubanului, o avem pe-aci prin biblioteca, sa ti-o arat. A fost interzisa dup-aia. Si el a fost interzis, ca nu-i ierta pe astia in predicile sale de la Mihai Voda, si din anticristi nu-i scotea. – Bunicul zimbeste, un zimbet dulce-amar. – Asta a fost Unchiu-Emil. Acu e mort de sapte-opt ani si ingropat la Bucuresti in curtea bisericii unde-a slujit pina atunci si dup-aia. Atunci insa au venit de l-au luat. A stat inchis vreo citiva ani… Si de aici au venit si au luat pe unii.
Pe cine sa fi luat si unde sa-i fi dus? Otata a povestit si el odata cum pe Bunica vrusese cineva s-o ia si s-o duca de linga noi. Cine are atita putere incit sa-i poata lua pe oameni, pe multi, si sa-i duca departe cu anii? Niste zmei? N-am intilnit in nici o poveste pe cineva asemenea. Zmeul o ia doar pe fata de imparat si o duce intr-un palat. Pina il gaseste Fat-Frumos, se lupta cu el, il rapune si o aduce inapoi.
— Mai era un motiv pentru care n-am vrut sa trec la ei. Am fost convins de la inceput ca astia nu vor decit sa ne foloseasca, sa invete de la noi si pe urma sa ne lichideze. Noi stiam locurile, oamenii, rinduielile, iar ei nu stiau de niciunele. Cind s-au instalat, au venit cu indivizi de-ai lor adusi de departe, cruzi, care sa nu fie legati de oamenii locului. Sau cu d-ai dintre localnici de se detera cu ei, dar astia erau putini si printre cei mai neispraviti din fiecare sat. Pricepi? Eram si eu venit de departe, dar cu noi fusese altceva. Ne adusesera pentru ordine, nu pentru politica. Pe timpul serviciului nostru, leatul meu a trait de-a trecut prin multe. – Cu mina dreapta, Bunicul incepe sa enumere pe degetele stingii cele petrecute: – Mai intii dictatura regelui; pe urma ruperea Ardealului si patrunderea ungurilor pina cu doua sate mai incolo, pe noua granita; pe urma legionarii si pe urma numai Antonescu; apoi germanii si razboiul; – Bunicul nu are destule degete la mina stinga si incepe din nou de la degetul mare al dreptei: – Pe urma doua’s‘trei august; apoi desfiintarea noii granite din Transilvania; pe urma rusii, puhoaiele de rusi; apoi deportarea sasilor si apoi comunistii. – Se opreste, degetele sint numarate toate. – Intr-un post cum era pe atunci al meu, ajungeai sa vezi multe, sa inveti multe si sa pricepi cam cum se misca lumea. Si atunci mi-am dat socoteala: „Astia care au venit acum la rind, astia sint dintre cei mai rai, si astia vor ramine pentru multa vreme de-acu ’nainte! Pentru ca astia se tin cu rusii, care au cistigat razboiul asta mai nenorocit decit toate razboaiele. Unii oameni credeau pe vremea aia ca vor veni curind americanii si-i vor pune pe rusi cu botul pe labe. Dar dac-am vazut ca razboiul se gatase deja de doi-trei ani, iar aia se certau pentru juma’ din Berlinul ala stricat de bombe, mai degraba decit pentru juma’ de Europa, am pierdut credinta asta. Mi-am zis atunci: daca astia se vor invesnici p-aci, daca eu adica unul, cite zile oi mai avea de trait, n-am sa mai vad altceva, atunci macar sa nu le mai si ajut la treaba asta. – Cu o miscare scurta, Bunicul doboara ultimul deget, ramas ridicat. Nu mai e nimic de enumerat. – Atunci mi-am zis: Astia nu vor decit sa invete de la mine si dup-aia ma impusca. Daca asa sta treaba, atunci ce-o fi o fi: ori ma lichideaza imediat, macar mor cinstit, ori ma lasa in pace. Dar in meseria asta, in asa vremuri, eu n-am ce sa mai caut.
Bunicul tace din nou.
AUTORUL
Claudiu M. Florian s-a nascut in 1969 la Rupea, judetul Brasov. Licentiat in Germanistica, la Bucuresti, in 1994. Magister in Stiinte Umaniste Interdisciplinare in limba Germana, la Bucuresti (1996), si in Istorie Contemporana, la Bielefeld/Germania (2000). In perioada studentiei, a tradus in romaneste o serie de romane din limbile engleza si germana, intre care cite doua de Sven Hassel si Hermann Hesse. Din anul 2002, angajat al Ministerului Afacerilor Externe. Atasat cultural si de presa la Ambasada Romaniei la Berlin (2004-2009).
Romanul Virstele jocului. Strada Cetatii a fost scris initial in limba germana si a aparut in anul 2008, la Editura Transit, Berlin, cu titlul Zweieinhalb Störche – Roman einer Kindheit in Siebenbürgen/ Doua berze si jumatate – Romanul unei copilarii in Transilvania. Din 2010 este prim-colaborator al Ambasadei Romaniei in Elvetia, la Berna.
CARTEA
„Mostenind, prin natura obirsiei si a educatiei, doua limbi materne, am considerat drept datorie fireasca sa talmacesc eu insumi propriul roman, intr-o versiune adaugita, in limba romana. Astfel s-a nascut romanul Virstele jocului. Strada Cetatii, care se doreste a fi prima dintr-un sir de evocari ale unei epoci care a marcat in diverse feluri generatiile mature ale Romaniei de astazi, precum si cronica devenirii, in sens rational, sufletesc si biologic, a unui individ. Nu are ceea ce se cheama un «public-tinta». E destinata tuturor, deopotriva tineri si batrini. Virstele ne sunt date. Le asezam si le purtam in noi dupa pricepere, fiecare. La fel si jocul. Cel catre care simtim chemarea. si cel care se tot joaca, de la o vreme, cu noi.“ – Claudiu M. Florian