„Prost si rau“
Calea fusese deschisa insa la inceputul anilor ’60 de aparitia a doua reviste umoristice celebre, „Hara-Kiri“ si „Charlie Mensuel“.
Prima dintre acestea, „Hara-Kiri“, a fost creata in 1960, la initiativa scriitorului umoristic François Cavanna si a „profesorului“ Choron, un jurnal umoristic renumit prin umorul cinic, socant, deseori revoltator mai ales pentru publicul „burghez“. Vinduta intii pe trotuar, recomandata prin reclame atipice in epoca („Daca nu o gasiti, furati-o!“), „Hara-Kiri“ si-a gasit imediat publicul si detractorii. In urma unei scrisori revoltate a unuia dintre acestia, revista si-a gasit subtitlul de „jurnal prost si rau“. Isi deschide paginile pentru cei mai nonconformisti autori si desenatori ale caror productii sint de cele mai multe ori respinse de presa traditionala si isi permite luxul unui umor care stirneste minia multora.
„Hara-Kiri“ este interzisa in 1961, reapare, este din nou interzisa in 1966, revine la viata dupa sase luni. Deschiderea numarului din noiembrie 1970 socheaza: titlul „Bal tragic la Colombey: 1 mort“ se refera la moartea generalului de Gaulle, dar si la maniera superficiala in care presa tratase recent un fapt divers tragic. „Hara-Kiri“ dispare de la chioscuri, se zice ca a fost interzisa de ministrul de interne al epocii. Numai o saptamina mai tirziu, o parte din redactia „Hara-Kiri“ scoate pe piata „Charlie Hebdo“, cu urmatoarea reclama: „«Hara-Kiri» a murit. Cititi «Charlie Hebo», revista care profita de necazul altuia!“. Niciuna dintre aceste reviste nu era dedicata in intregime benzii desenate, dar in jurul lui Cavanna si Choron se strinsesera multi autori de gen precum Fred, Reiser sau Wolinski.
Celalalt „Charlie“
In acelasi timp, aparitia lui „Charlie Hebdo“ era dublata de cea a „fratelui mai mare“, „Charlie Mensuel“, o revista de BD lansata in 1969, al carei slogan, conceput de Wolinski (care a fost si redactor-sef intre 1970 si 1981), era: „singura revista de BD citita de oameni capabili sa citeasca si altceva decit BD“. Nu e de mirare ca revista, pe linga comics-uri clasice precum Krazy Kat, publica multi autori remarcati mai ales pentru seriile lor adulte, precum Georges Pichard si Guido Crepax.
Lansata ca o publicatie alb-negru, „Charlie Mensuel“ combina in paginile ei autorii francezi ai „avangardei BD“ cu reeditari ale operelor erei de aur a comic-strip-urilor americane. Primul numar aduna intre coperti atit serii celebre de peste ocean cum ar fi Peanuts sau Li’l Abner, precum si autori „locali“ ca Moebius, Pichard sau Wolinski.
Foarte repede, „Charlie Mensuel“ isi deschide paginile atit pentru autori straini, cit si pentru tinerii autori francezi, pentru BD-ul clasic, dar si pentru experimente, fiind, in prima ei serie, o adevarata panorama asupra benzii desenate europene a anilor ’70.
In septembrie 1981, „Charlie Mensuel“ isi inceteaza aparitia, dar, preluata de Dargaud, va intra intr-o a doua sa faza, dominata de serii bazate pe aventura, fantastic si exotism, mai „clasice“. O faza care dureaza pina in 1986 cind „Charlie Mensuel“ si „Pilote“ vor fuziona. De-a lungul anilor in care a stat pe piata, „Charlie Mensuel“ s-a dovedit un reprezentant de marca al benzii desenate „adulte“ franceze.
Savana adultilor
Intre timp, „revolutia“ mocnea in sinul redactiei „Pilote“, aflata sub regimul patern al lui Rene Goscinny. Acesta refuza sa publice, in 1972, o banda desenata numita Jardin zen, a unuia dintre cei mai importanti autori ai revistei, Nikita Mandryka. Dupa o disputa cu Goscinny, desenatorul, cuprins de o dorinta imensa de libertate, paraseste „Pilote“ nu fara a-i lua cu el pe doi colegi, la fel de doritori de a crea o banda desenata care sa nu mai fie constrinsa in tiparele operelor pentru cei tineri.
Alaturi de Marcel Gotlib si Claire Bretcher, Mandryka fondeaza in mai 1972 revista „L’Echo des Savanes“, cu o noua viziune asupra BD-ului si care ramine in istorie drept revista ce a permis in sfirsit ca banda desenata franceza sa treaca in „era adulta“.
In acel an, revista a aparut intr-un unic numar, retiparit apoi de mai multe ori, la cererea publicului. Continea mai ales serii desenate de cei trei fondatori, alb-negru, dar, anuntata de la inceput drept o publicatie pentru adulti, ea avea sa initieze un alt curs al BD-ului din Hexagon, diferit de orientarea „pentru toata familia“ ilustrata de „Pilote“.
In anii care urmeaza, „ L’Echo des Savanes“ isi mareste numarul de aparitii si atrage in paginile ei si alti autori precum Alexis, Moebius, Sole, „fugiti“ de la „Pilote“ spre marea suparare a lui Goscinny. Alti (mari) autori se alatura echipei (Pichard, Tardi, Veyron, Lauzier etc.), carora li se adauga traduceri dupa autori americani precum Richard Corben, Harvey Kurtzman, Wallace Wood sau Berni Wrightson. Revista isi atenueaza oarecum tonul adult, insa devine din ce in ce mai populara, marcind o cariera de succes, pina cind, in 1982, in urma unor probleme financiare ale Editurii Du Fromage, isi inceteaza aparitia.
Preluata dupa citeva luni de grupul Albin Michel, „L’Echo“ se vede vaduvita de mare parte a redactiei sale, plecata spre alte zari. In aceste conditii, noua formula contine doar 40% BD (cu noi vedete precum Manara si Liberatore) si capata un caracter tot mai pronuntat erotic si explicit. Formula este de succes, „L’Echo“ ajunge sa se vinda in anii ’80 in peste 240.000 de exemplare si isi inceteaza aparitia, abrupt, abia in 2006.
Umor si „bendesenate“
Dupa ce a „mosit“ nasterea lui „L’Echo des Savanes“, Marcel Gotlib a dorit totusi o revista construita numai dupa „chipul si asemanarea sa“, deci axata aproape exclusiv pe umor.
Zis si facut: in 1975, asociindu-se cu un prieten din copilarie si cu Alexis, lanseaza pe piata primul numar din „Fluide Glacial“, intr-un peisaj in care (spun autorii) „domnea o noapte giscardiana rece si inghetata, in care televiziunea ingheta instantaneu orice ris cristalin de copil, in care umorul era proscris, iar timpeniile sever reprimate“.
Lipsita de reclama, combinind BD-ul (alb-negru) si (putine) articole umoristice, „Fluide Glacial“ se dovedeste un succes, „un ilustrat in intregime consacrat umorului, «bendesenate», amuzamentului, deriderii, sexului si chestiilor de genul asta“.
Dupa ce se regleaza frecventa aparitiei, revista stringe in jurul ei cea mai redutabila echipa de autori umoristici ale caror productii apar intii in serial si sint pe urma publicate si in albume separate. Aici apar titluri celebre precum Les Bidochon al lui Binet, Carmen Cru, Superdupont de Lob si Gotlib, Soeur Marie Therese des Batignolles al lui Maester sau aventurile ticnite semnate de Edika.
De-a lungul anilor, „Fluide“ continua sa dovedeasa o sanatate infloritoare intr-un peisaj in care presa BD franceza este din ce in ce mai mohorita si apare si azi in ciuda multor reorganizari si aventuri prin care a trecut in cei peste trei decenii de viata.
„Ma distrez“, spunea Gotlib in 2005, „cind ma gindesc ca, la inceputul anilor ’80, erau invitati la TV reprezentanti ai tuturor celorlalte reviste in afara de noi care, probabil, treceam drept niste pacalici. Astazi, «Fluide» este singurul titlu care a supravietuit dintre toate revistele de atunci.“
Cei trei care au speriat „savana“
Omul cu castravetele
Nascut in 1940 in Tunisia, cu un tata de origine rusa, Nikita Mandryka va deveni unul dintre cei mai importanti autori de BD francezi care au reinnoit mediul la inceputul anilor ‘70.
Incepe sa fie pasionat de BD inca din copilarie, dar abia dupa mutarea in Franta isi vede publicata prima opera, in 1956. Debutul sau de profesionist va avea loc la celebrul „Vaillant“, in 1964, unde incepe cu mici serii, pentru a da nastere sub pseudonimul Kalkus, in scurta vreme, celebrului sau personaj, Le Concombre Masque (Castravetele mascat), o banda desenata influentata de americanul Krazy Kat si care, intre 1964 si 1969, va fi una dintre seriile cele mai bizare publicate in cunoscuta revista pentru copii.
In acelasi timp, incepind cu 1966, Mandryka va deveni unul dintre principalii autori ai revistei „Pilote“ unde se va asocia deseori cu alt coleg de la „Vaillant“, Marcel Gotlib. In 1971, Concombre Masque va debuta in paginile „Pilote“, dar, un an mai tirziu, refuzul redactorului-sef de a publica un episod al seriei il va face pe Mandryka sa fondeze propria sa revista. Si castravetele, si autorul sau se vor reintoarce la „Pilote“ in 1979. Concombre Masque continua sa apara si azi (www.leconcombre.com).
Un Woody Allen feminin
Una dintre putinele autoare de benzi desenate, Claire Bretcher, a debutat in BD la virsta de 23 de ani, in 1963, printr-o colaborare cu Rene Goscinny si a continuat sa isi dezvolte cariera lucrind pentru revista „Tintin“ si, mai apoi, pentru „Pilote“ si „Spirou“. Realizeaza mai ales serii in care isi satirizeaza contemporanii (cu un umor din ce in ce mai acid) precum Celllulite, o banda desenata care ia peste picior excesele miscarii feministe. Dupa ce a participat la aventura fondarii lui „L’Echo des Savanes“, Claire Bretcher intra in redactia revistei „Le Nouvel Observateur“ unde debuteaza seria Les Frustrés, publicata in episoade de cite o pagina si in care ii ironizeaza cu atit de mare succes pe cititorii-tip ai revistei incit criticul Roland Barthes nu ezita sa o declare, in 1976, „sociologul anului“. O alta serie de succes se va dovedi „Sainte-Thérèse d’Avila“ care ii supara pe cititorii catolici, dar care cunoaste, editata in album chiar de autoare, un succes ce ii aduce acesteia mai multi bani decit salariul ei. Din 1981, Claire Bretcher s-a retras partial din BD atit din cauza oboselii, cit si din pricina faptului ca dorea sa devina mama. Ramine unul dintre cei mai mari „umoristi-sociologi“ ai celei de-a noua arte, „un Woody Allen feminin si francez“.
Gotlib, tatal lui Gai-Luron
Marcel Gotlib este o adevarata legenda a BD-ului francez umoristic si nu numai. Inspirat de Walt Disney (la inceput) si de umorul specific revistei americane „Mad“ (mai apoi), va stabili in cursul carierei propriile sale reguli, atit grafice, cit si narative. S-a dovedit un pionier al unei benzi desenate „libere“, un autor cu o opera esentiala si, in acelasi timp, un eficient redactor-sef, creator de reviste si descoperitor de talente.
Gotlib este evreu (numele lui real este Gotlieb), fiu al unei unguroaice si al unui evreu roman, arestat si deportat in 1942. Atit Gotlib, cit si sora sa au scapat atunci de o soarta cruda dupa ce mama sa, prevenita de un jandarm, a reusit sa ii ascunda. A inceput sa deseneze inca de copil, pe vremea cind era internat intr-un orfelinat, dupa care a urmat cursuri de desen cu Georges Pichard, cel ce avea sa devina unul dintre maestrii benzii desenate erotice.
A debutat in 1962, in paginile revistei „Vaillant“, unde a animat aventurile lui Nanar, Jujube si Piette, carora avea sa le adauge in scurta vreme pe cel mai celebru personaj al sau, dulaul lunatic si filosof Gai-Luron. In ciuda succesului seriei, Gotlib il abandoneaza pe Gai-Luron, in 1972, asistentului sau Dufranne, pentru a-i relua aventurile incepind din 1986.
Trecut la „Pilote“, apreciat de Goscinny, Gotlib participa din plin la aparitia revistelor BD pentru un public adult, mai ales prin aventura „Fluide Glacial“ in care lanseaza serii celebre care au marcat a noua arta precum: Rhaa Lovely, Pervers Pépère, Superdupont, Dans la joie jusqu’au cou sau, mai tirziu, Gai-Luron. Pe linga BD, Gotlib scrie editoriale, carti, scenarii de film (WC-urile erau inchise din interior, 1976, de Patrice Leconte, cu Coluche si Jean Rochefort), face chiar si pe actorul in citeva productii.