Mesajele, putine, care imi parvin din tara la semnalarile de discuri sau de carte in aceasta rubrica nu fac decit sa-mi confirme cit de adinc au fost sapate in mentalul local asa-zisele comandamente ale Securitatii si masura in care, aproape genetic, aceasta mostenire a fost transmisa generatiilor mai tinere. Nu gasesc aproape nici o diferenta intre “sfaturile” si indemnurile ce-mi erau transmise inainte de 1989 prin diversi mesageri bine instruiti in avans si “sfaturile” si micile reprosuri actuale, ce imi parvin prin email. Si atunci, si acum reprosurile imi spuneau ca as vedea “totul” doar in negru, ca nu as tine cont de greutatile si “adevarurile” “obiective”, in timp ce micile amenintari ma avertizau ca ma fac “neplacut” (astazi “urit”) de inca o persoana mai mult sau mai putin influenta, cu care n-am avut niciodata, si este putin probabil sa am vreodata, treaba. “Sfaturile” si de ieri, si de astazi imi cereau/cer sa vad “si lucruri bune”, sa spun si o vorba “buna”, indiferent cit de inept sau nereprezentativ este opusul semnalat sau recenzat.
Putina carte muzicala, cu volume in general neglijent redactate, cu texte fara miza reala, publicate pe hirtie de calitate, pe bani grei si, in urma unor comenzi “de sus”, pe relatii de partid si simpatii de clan, domina astazi in raport cu rarele volume de interes real, ce demonstreaza sau confirma calitati de cercetator adevarat si de talent scriitoricesc. Colac peste pupaza, acestea din urma, cum este cazul recent aparutei lucrari a Ioanei Raluca Voicu-Arnautoiu, Muzicieni romani, biografii ascunse in arhive, apar in tiraje confidentiale, la Editura Universitatii din Bucuresti. O editura al carei destin mizerabil si incompatibilitate cu practicile editoriale internationale erau descrise recent, mai mult decit sugestiv, de Vlad Alexandrescu in saptaminalul “22” (www.revista22.ro/un-atentat-la-inteligenta-editura-universitatii-din-bucuresti-12934.html).
Cu atit mai mult tin sa va recomand cartea semnata de Voicu-Arnautoiu si cele cinci schite biografice pe care le contine, ale unor personalitati ale muzicii romanesti (Mihail Jora, Paul Constantinescu, Alfred Alessandrescu, George Georgescu si, mai ales, George Enescu). O serie de schite, unele deja cunoscute din publicatii anterioare (in “22” si revista “Muzica”, de exemplu), creionate cu precizie si competenta, utilizind ca noutate informatiile din dosarele de securitate ale personajelor in cauza, cite au fost predate la CNSAS. Cititi sau recititi Mihai Jora, un reper moral, pentru a intelege atmosfera dogmatica, calchiata pe modelul de gindire si punitiv sovietic, a anilor ‘50 in lumea muzicala romaneasca. Cititi rezumatul dosarului Serviciului de Informatii Externe al Securitatii, referitor la Enescu, pentru a intelege maniera cvasi-diabolica de a-l “neutraliza” pe compozitorul batrin si bolnav, si jocul dublu al unora din apropiatii lui, cum au fost avocatul Bediteanu la Paris si Romeo Draghici la Bucuresti. Spre deosebire de volumul semnat de Ladislau Csendes, semnalat in numarul trecut din “Supliment”, cartea Ioanei Voicu-Arnautoiu merita citita si reflectat la ea, putind fi considerata si un inceput de educatie istoriografic-muzicala la dispozitia generatiilor tinere.
O asemenea carte ar fi trebuit sa apara sub egida unei edituri adevarate si sa aiba o distributie si publicitate pe merit, devenind si baza a unor posibile si sigur utile dezbateri educative la Radio Cultural sau cel Muzical.
Dar ce poti sa astepti de la o lume care ii inspira, pe buna dreptate, prefatatorului cartii, Octavian Nemescu, “ginduri amare” din care as cita pe post de epilog doar citeva: “Oare de ce in aceasta tara bintuie traditionala prejudecata ca slujitorul muzicii elevate are doar acceptia de lautar, de om al culturii de rang inferior? […] De ce intelectualii romani cu ifose si pretentii (asa-zisi filosofi, literati etc.) nu asculta decit muzica rock, pop, jazz, in cel mai bun caz? Pentru foarte putini care se pretind melomani, istoria muzicii s-a incheiat cu Mahler si Bruckner, iar daca exista un compozitor roman acesta este doar Enescu. […] Ce triste vremuri, dupa alte triste vremuri…”. Intr-adevar!
*Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, Muzicieni romani. Biografii ascunse in arhive. Vol. 1 [cu un cuvint inainte de Octavian Nemescu]. Ars Docendi-Universitatea din Bucuresti, 2011, 90 p.