Am inceput intr-o duminica dimineata romanul Pink Floyd in rosu de Michele Mari (in traducerea Ceraselei Barbone) si l-am terminat spre seara, dupa ce-am scotocit dupa niste cd-uri cu albumele Pink Floyd si-am umplut cu ele toata casa. N-am fost niciodata un mare fan Pink Floyd si tocmai asta a fost salvarea mea. Pentru ca am crezut absolut tot ce-a scris Michele Mari despre Syd, Roger, David, Nick si Rick, toate coincidentele formidabile, toate legaturile intre oameni care nu s-au cunoscut niciodata, toate vietile personajelor inexistente, toate marturiile si demonstratiile atit de stranii si de convingatoare.
O duminica intreaga, am exclamat: „Asa ceva nu se poate“, „Extraordinar“, „Unde-am trait pina acum fara sa stiu toate astea“, convinsa fiind ca tot ce citesc e adevarat. Eu, supercititorul cu creion usor tocit, cu sageti ascutite si spray paralizant. Toate pina la pagina 210, cind apare citat un fragment dintr-un tratat de gemologie semnat de H.P. Lovecraft Jr. si din care aflam ca cel mai mare diamant dintre cele 23 de „crazy diamonds“ din lume se cheama Gog Magog (o cvadrupla coincidenta, o sa vedeti de ce cind cititi cartea). Era deja prea mult. La pagina 210 mi-am dat seama ca n-am fost in stare sa separ fictiunea de realitate, ca m-am lasat dusa de nas si ca de-acum inainte, formatia Pink Floyd va fi pentru mine exact asa cum apare in cartea lui Mari.
Romanul italianului e prima carte citita in 2012 care ma trage pe sfoara. Le astept cu zgomotoase trepidatii interioare si pe urmatoarele.