– Fragment –
1992
Läänemaa, Estonia de Vest
Aliide pregateste baia
Aliide ii spuse fetei sa ia loc pe scaunul subred din bucatarie. Fata asculta, privirea plimbindu-i-se prin camera si oprindu-se asupra solnitei ramase peste iarna intre geamuri, de parca ar fi fost o minune.
— Sarea absoarbe umezeala. Astfel, ferestrele nu se aburesc la frig.
Aliide vorbea rar. Nu putea sti daca mintea fetei functiona pe de-a-ntregul. Desi isi revenise putin cind era afara, papucul ii pasi inauntru cu atita nesiguranta, de parca podeaua ar fi fost o pojghita de gheata, care s-ar fi putut rupe sub ea, iar cind se indrepta spre scaun era si mai confuza decit in gradina. Instinctul ii spunea lui Aliide sa nu lase fata in casa, dar parea sa fie in asa hal, incit nu avea de ales. Fata sovai din nou cind se lasa pe spate in scaun si perdeaua ii mingiie bratul. Tresarind, se apleca din nou in fata, iar scaunul se balansa, la un pas de a-si pierde echilibrul. Papucul ii aluneca pe podea cu zgomot. Cind scaunul deveni din nou stabil, piciorul inceta sa i se balanseze si fata se apuca de margine.
Isi ghemui apoi picioarele sub ea si isi incrucisa miinile pe piept incovoindu-si umerii.
— Stai o clipa sa-ti aduc niste toale uscate sa pui pe tine.
Aliide lasa usa vestibulului deschisa si incepu sa scormoneasca prin dulapul de haine dupa citeva rochii si halate de casa. Fata nu se misca, doar se ghemui pe scaun muscindu-si buza inferioara. Expresia fetei sale lua infatisarea pe care o avusese la inceput. Aliide simti repulsie. Fata avea sa plece degraba, dar nu inainte de a stabili unde sa o trimita si de a-i da niste medicamente. N-o sa stea acolo si sa astepte sa apara sotul fetei ca musafir. Sau cine era pe urmele ei. Daca fata nu era trimisa de hoti, atunci cine o trimisese? Baietii din sat? Ar putea pune ei la cale ceva atit de complex si de ce ar face-o? Doar ca s-o necajeasca sau aveau un alt motiv? Dar baietii din sat nu s-ar folosi de o rusoaica, n-ar face asta niciodata.
Cind Aliide se intoarse in bucatarie, fata isi salta umerii si capul si isi intoarse fata spre ea. Nu o privi. Refuza hainele, spunind ca nu dorea decit niste pantaloni.
— Pantaloni? Nu am decit pantaloni de trening si ar trebui spalati.
— Nu-i nimic.
— Au fost purtati la munca, afara.
— Nu-i nimic.
— Bine atunci!
Aliide pleca sa caute pantalonii Marat din cuierul de la intrare, aranjindu-si propria lenjerie intima. Ca de obicei, purta doua perechi de chiloti, cum incepuse sa faca dupa acea seara de la primarie. Incercase sa poarte chiar si izmene. Ii dadusera de indata un sentiment de siguranta. Era mai protejata. Dar, in acele vremuri, femeile nu purtau pantaloni. Mai tirziu, femeile au inceput sa apara in pantaloni chiar si prin sat, dar ea deja se obisnuise atit de mult sa poarte doua perechi de chiloti, incit nu mai tinjea dupa pantaloni. Dar oare de ce ar vrea o fata cu o rochie occidentala o pereche de pantaloni Marat?
— Au fost fabricati dupa ce Marat a cumparat masinile alea de tricotat japoneze, spuse Aliide rizind cind se intoarse in bucatarie.
Dupa o mica pauza, fata chicoti. Chicotitul fusese scurt, sfirsindu-se brusc, precum risul oamenilor care nu inteleg o gluma, dar nu vor sa recunoasca, asa ca rid de complezenta. Sau poate ca nici nu putea fi o gluma pentru ea. Poate ca fata era prea tinara ca sa-si aminteasca cum erau Marat inainte de masinile japoneze. Sau poate ca Aliide avea dreptate banuind ca fata nu avea nici o legatura cu Estonia.
— O sa-ti spalam mai tirziu rochia si o s-o cirpim.
— Nu!
— De ce nu? E o rochie scumpa.
Fata insfaca pantalonii de la Aliide, se dezbraca de ciorapi, puse pe ea Maratii, trase rochia de pe ea si imbraca rochia de casa a lui Aliide si, inainte ca Aliide sa o poata opri, isi arunca ciorapii si rochia in soba. Harta ii zbura pe covor. Fata o lua degraba si o azvirli in foc, dupa haine.
— Zara, n-ai de ce sa-ti fie teama.
Fata statea pavaza in fata cuptorului in care ardeau hainele. Rochia de pe ea era incheiata strimb.
— Ce zici de o baie? Incalzesc acum niste apa, spuse Aliide. N-ai de ce sa te temi.
Aliide se apropie incet de foc. Fata nu se misca. Ochii panicati ii straluceau. Aliide umplu ceainicul, lua mina fetei si o indruma catre scaun, sa se aseze, lasa un pahar de ceai fierbinte pe masa din fata ei si se duse linga soba. Fata se intoarse sa ii priveasca miscarile.
— N-au decit sa arda, spuse Aliide.
Sprincenele fetei nu mai zvicneau. Incepu sa isi curete oja de pe unghii, concentrindu-se pe rind asupra unui singur deget. Oare se linistise? Aliide lua din camara un vas cu rosii si il aduse pe masa, privi la capcana de soareci de linga mormanul de castraveti si studie cu atentie cartea de bucate si borcanele pline cu diverse legume, pe care le lasase pe dulapul de vase, ca sa se raceasca.
— Va trebui sa fac rosii la borcan. Si zmeura. Vrei sa vezi ce e la radio?
Fata apuca un ziar si il fosni zgomotos pe musamaua mesei. Paharul de ceai se varsa peste ziar, fata se sperie si sari de la masa, se uita lung cind la pahar, cind la Aliide, si incepu repede sa isi ceara scuze pentru mizerie, incurcind insa cuvintele, apoi incerca sa curete, cautind tensionata o cirpa de bucatarie, stergind repede podeaua, paharul, picioarele mesei, si apasa cirpa pe presul zdrentuit, incercind sa il usuce.
— Nu-i nimic.
Panica fetei nu se potoli, asa ca Aliide trebui sa o calmeze din nou: “Nu-i nimic, linisteste-te, atita deranj pentru un pahar de ceai, da-i pace”, mai bine fata sa se duca sa ia albia din camara, precis avea destula apa calda acum. Fata disparu repede, cu aceeasi expresie umila, aduse albia din zinc zanganind in bucatarie si se grabi sa aduca apa fierbinte, facind mai multe drumuri intre covata si cuptor, turnind apoi apa rece. Isi tinea tot timpul privirea in podea, obrajii i se inrosisera, miscarile ii erau gratioase. Aliide ii urmari fiecare pas. O fata neobisnuit de bine educata. O educatie asa buna cerea o anumita doza de frica. Lui Aliide ii parea rau de ea si cind ii intinse un prosop cu decoratii din Lihula, ii strinse miinile, o clipa, in propriile sale palme. Fata sovai din nou, degetele i se crispara si incerca sa-si retraga miinile, dar Aliide nu ii dadu drumul. I-ar fi mingiiat parul, dar fata parea sa deteste atingerile, asa ca Aliide doar ii repeta ca totul era in regula. Fata nu trebuia decit sa se intinda linistita in albie, apoi sa puna pe ea niste haine uscate si sa bea ceva. Poate un pahar de apa cu zahar, rece si tare. Sau mai bine Aliide l-ar pregati chiar acum.
Degetele fetei se relaxara. Spaima incepuse sa i se domoleasca, iar corpul sa i se linisteasca.
Aliide dadu drumul miinii si amesteca niste apa cu zahar. Fata o bau, paharul fremata intr-o furtuna rotitoare de cristale de zahar. Aliide o indemna sa se bage in albie, dar fata nu se clinti pina ce Aliide nu promise sa astepte in camera de la intrare. Lasa usa intredeschisa si auzi clipocitul apei si din cind in cind cite un mic suspin ca de copil.
Fata nu stia sa citeasca in estoniana. Putea vorbi, dar nu putea citi. De-asta rasfoise atit de agitata ziarul si rasturnase paharul, poate cu premeditare, pentru a evita ca Aliide sa-si dea seama ca era analfabeta.
Aliide tragea cu ochiul prin usa intredeschisa. Corpul plin de vinatai al fetei se ivi din albie. Parul incurcat la timple ii statea itit in aer precum o ureche in plus, intotdeauna in alerta.
1991
Vladivostok, Federatia Rusa
Zara admira niste ciorapi luciosi si gusta gin
Intr-o zi, Oksanka opri in fata casei Zarei intr-o Volga neagra. Zara statea pe trepte, in fata casei, cind masina opri in fata ei, portiera Volgai se deschise si din ea aparu un picior invelit intr-un ciorap lucios. La inceput, Zara se temu – de ce venise o Volga neagra la casa lor? Dar frica ii disparu de indata ce soarele invalui piciorul Oksankai. Babatiile ramasesera tacute pe prispa casei si priveau lung la caroseria stralucitoare a masinii si la piciorul lucios. Zara nu mai vazuse pina atunci asa ceva, ciorapul era de culoarea pielii, nici macar nu arata a ciorap, poate ca nici nu era. Dar lumina se reflecta pe suprafata piciorului, asa ca nu se putea sa nu fie ceva acolo si sa fie doar piciorul gol. Arata ca si cum ar fi fost inconjurat de o aura, precum Fecioara Maria, Maica Domnului, care radia o lumina aurie. Piciorul se termina cu glezna si un pantof cu toc, si inca ce pantof! Tocul era mai ingust incepind de la mijloc, ca o clepsidra subtire. O vazuse in carti vechi de istorie a artei pe Madame de Pompadour purtind pantofi asemanatori, dar pantoful care coborise din masina era mai inalt si mai delicat, cu un virf putin conic. Cind pantoful atinse drumul prafuit si tocul se lasa pe o piatra, scrisnetul se facu auzit pina la poarta. Apoi restul femeii aparu din masina: Oksanka.
Din partea din fata a masinii coborira doi barbati imbracati in haine negre de piele si cu lanturi groase de aur la git. Nu spusera nimic, stateau doar linga masina, uitindu-se la Oksanka. Si chiar aveau la ce se uita. Era frumoasa. Zara nu isi mai vazuse prietena de mult, de cind se mutase la Moscova ca sa mearga la facultate. Primise citeva vederi de la ea, apoi o scrisoare in care ii spunea ca se ducea sa munceasca in Germania. Dupa aceea, nu a mai primit nici o veste de la ea, pina in acel moment. Transformarea era uimitoare. Buzele Oksankai straluceau precum ale vedetelor din ziarele occidentale si purta un guler din blana de vulpe maro deschis, nu de culoarea vulpii, ci mai degraba culoarea cafelei cu lapte – sau existau oare vulpi de culoarea aceea?
Oksanka veni catre usa de la intrare, iar cind o vazu pe Zara, se opri si ii facu cu mina. De fapt, arata de parca ar fi zgiriat aerul cu unghiile sale rosii. Degetele ii erau putin indoite, ca si cum ar fi fost gata sa zgirie. Babatiile se intoarsera sa o priveasca pe Zara. Una dintre ele isi strinse mai bine baticul in jurul capului. Alta isi trase bastonul intre picioare. O a treia isi apuca bastonul cu ambele miini.
Claxonul Volgai se facu auzit.
Oksanka se apropie de Zara. Urca treptele zimbind, soarele juca pe suprafata dintilor sai albi si curati, iar ea isi intinse miinile cu unghii lungi, imbratisind-o. Gulerul de vulpe atinse obrajii Zarei. Ochii de sticla ai animalului o priveau, iar ea ii privi la rindul ei. Privirea i se parea cunoscuta. Se gindi o clipa, apoi realiza ca ochii bunicii ei aratau uneori astfel.
— Mi-a fost atit de dor de tine, sopti Oksanka.
Pe buzele ei era intins un luciu lipicios si parea sa ii fie greu sa le desparta, ca si cind trebuia sa se chinuie sa isi dezlipeasca buzele de fiecare data cind voia sa deschida gura.
Vintul ii flutura Oksankai o bucla peste buze, ea o dadu usor intr-o parte, iar bucla ii aluneca peste obraz, lasind o dunga rosie in urma ei. Asemenea urme i se zareau si pe gitul ei. Arata de parca ar fi fost lovita cu biciul. Sau zgiriata. In timp ce Oksanka ii strinse mina, Zara ii simti unghiile, mici impunsaturi in piele.
— Draga, ar trebui sa te duci la un salon, rise Oksanka in timp ce se juca cu parul Zarei. O culoare noua si o coafura ca lumea!
Zara nu spuse nimic.
— Ei, de fapt imi amintesc cum sint coafezele pe aici. Poate ca mai bine sa nu le lasi sa se atinga de parul tau, rise din nou Oksanka. Haide sa bem un ceai.
Zara o conduse pe Oksanka inauntru. Bucataria comunala se cufunda in tacere in timp ce treceau. Podeaua scrisni – alte femei venisera la usa sa le priveasca. Papucii fara toc ai Zarei scirtiiau cind pasea pe nisip si coji de seminte. Privirile femeilor erau ca niste ghimpi in spatele ei.
O conduse pe Oksanka in camera ei si inchise usa. In camera intunecoasa, Oksanka stralucea precum o stea cazatoare. Cerceii ii sclipeau ca ochii unei pisici. Zara isi trase minecile halatului peste miinile inrosite.
Capul bunicii nu se misca. Statea la locul ei obisnuit, privind pe fereastra. Capul ii parea negru pe fundalul luminos de dincolo de geam. Bunica nu se misca niciodata de pe scaunul ei, privea doar tacuta pe fereastra, zile si nopti in sir. Toata lumea se temea putin de ea, chiar si tatal Zarei, desi el era tot timpul beat. Apoi puterile il lasara si muri, iar mama Zarei se muta inapoi cu ea in casa bunicii. Bunica nu il placuse niciodata si il numea intotdeauna tibla.
Insa Oksanka era obisnuita cu bunica Zarei si se grabi de indata sa o salute, ii lua mina si vorbi prietenoasa cu ea. Uneori, se intimpla ca batrina sa si rida. Cind Zara incepu sa curete masa, Oksanka scormoni prin geanta si ii dadu bunicii un baton de ciocolata, care stralucea la fel de puternic ca ea. Zara puse fierbatorul in apa. Oksanka veni linga ea si ii dadu o punga.
— Ai aici tot felul de maruntisuri.
Zara ezita. Punga parea grea.
— Haide, ia-o. Sau stai o clipa – Oksanka scoase o sticla din punga. E gin. Bunica ta a mai baut vreodata asa ceva? Poate va fi o noua experienta pentru ea.
Lua niste pahare de tarie de pe etajera, le umplu si ii duse bunicii un pahar. Bunica mirosi bautura, se incrunta, rise si o dadu pe git. Zara ii urma exemplul. Licoarea ii arse gitlejul.
— Din gin se face ginul tonic. Facem o groaza pentru clientii nostri. Oksanka se prefacu ca asaza pahare pe o masa si serveste cu o tava. Would You like to have something else, Sir? Another gin tonic, Sir? Noch einen?
Exuberanta Oksankai se transmise Zarei, care se prefacu ca ii pune piedica chelneritei, incuviinta din cap spre bauturile servite si chicoti la jocul lor, intocmai cum faceau mai demult.
— Te-am facut sa rizi, spuse Oksanka asezindu-se fara suflu dupa ce isi incheie numarul. Ce mai rideam pe vremuri, iti amintesti?
Zara incuviinta din cap. Apa bolborosea in jurul fierbatorului. Zara astepta sa dea in clocot, lua fierbatorul, lua borcanul de ceai de pe raft, turna apa fierbinte peste frunzele de ceai si duse canile la masa. Oksanka ar fi putut sa anunte din timp ca venea in vizita. Putea sa trimita macar o vedere. Astfel, Zara ar fi avut timp sa faca rost de ceva cu care sa o serveasca si sa o impresioneze si ar fi putut sa o intimpine in altceva decit intr-un halat de casa si o pereche de papuci vechi.
Oksanka se aseza la masa si isi aseza gulerul pe spatarul scaunului, astfel incit capul de vulpe era pe umarul ei, iar restul gulerului se intindea pe bratul scaunului.
— Sint adevarate, spuse ea, lovind cu unghia cerceii. Sint diamante adevarate. Vezi, Zara, ce bine imi merge in Occident? Si mi-ai vazut dintii?
Oksanka ii arata un zimbet.
Abia atunci Zara realiza ca spatiile dintre dintii din fata ai Oksankai nu mai erau vizibile.
Zara isi amintea de masinile Volga, erau intotdeauna atit de rapide si te depaseau intr-o clipa cu toate farurile stinse. Acum Oksanka avea si ea una. Si propriul sofer. Si garzi de corp. Si cercei de aur cu diamante mari in ei. Dinti albi.
Cind erau copii, Oksanka si Zara aproape ca fusesera calcate de o Volga. Mergeau acasa de la film, iar drumul era pustiu. Zara rotea in buzunar o radiera veche, intarita, devenita gri-albastruie, pe care numele companiei producatoare disparuse cu citeva zile in urma. Atunci a aparut. Auzira un zgomot, dar nu vazura masina, care veni drept spre ele de dupa un colt de strada, iar apoi disparu intr-o clipa. Trecuse la un deget de ele. Cind ajunsera acasa, Zara trebui sa isi pileasca unghia de la aratator. Aceasta se rupsese cind masina atinsese radiera in trecere razanta pe linga ele, iar o alta unghie i se rupsese din carne. Aceea singera.
In acelasi apartament comunal mai traia o familie a carei fiica fusese calcata de o Volga neagra. Militia daduse din umeri si se ratoise ca ei nu puteau face nimic in acel caz. Ca pur si simplu se mai intimpla. O masina guvernamentala, ce poti face? Pe deasupra, familia primise o mustrare si fusese apoi trimisa acasa.
Zara nu avusese de gind sa ii spuna mamei sale ce se petrecuse, dar aceasta observa unghia rupta si degetul insingerat si nu-i crezu explicatia, vedea ca era o minciuna. Cind Zara ii spuse ca o Volga neagra daduse peste ele, mama o lovi. Apoi mama voi sa stie daca cei din masina le vazusera.
— Nu cred. Au trecut foarte repede.
— Nu au oprit?
— Bineinteles ca nu.
— In viata vietilor tale sa nu te duci linga o astfel de masina. Daca vezi una, fugi cit te tin picioarele. Nici nu conteaza unde o vezi. Fugi direct acasa.
Zara ramase inmarmurita. Atitea cuvinte rostite deodata din gura mamei ei. Asa ceva nu se intimpla des. Nu lovitura o tulbura, cit mai degraba sclipirea din ochii ei. Era foarte puternica. Pe fata mamei se asternuse o expresie clara, iar fata ei nu avea nici o expresie niciodata.
In acea noapte, mama ei statu la masa din bucatarie fara sa poata dormi, uitindu-se lung inaintea sa. Iar dupa acea noapte tragea in fiecare seara cu ochiul de dupa draperii, de parca ar fi asteptat ca o Volga neagra sa apara in fata casei observind, asteptind in liniste. Dupa un timp, incepuse sa se trezeasca in miez de noapte, o privea pe Zara, care se prefacea ca doarme, se ducea la fereastra si se uita pe furis afara, apoi se intorcea in pat si statea incordata acolo pina ce adormea, daca adormea. Uneori statea si cerceta strada de dupa perdea pina dimineata.
O data, Zara s-a ridicat din pat, s-a dus in spatele mamei ei si a tras-o de tivul camasii de noapte din flanela.
— Nu vine nimeni.
Mama nu ii raspunse, doar isi elibera camasa de noapte din strinsoarea Zarei.
— Mama, Lenin o sa ne apere, nu avem de ce sa ne temem.
Mama ramase tacuta; se intoarse si o privi lung pe Zara si apoi dincolo de ea, asa cum ii era obiceiul. Era ca si cum in spatele Zarei era o alta Zara, iar mama ei isi indrepta privirea catre cea de-a doua. Intunericul staruia in continuare, iar ceasul trosni. Talpile li se scufundasera in stinghiile vechi de lemn ale podelei, in spatiile dintre ele, lipite cu un clei care ceda doar atunci cind mama o lua in brate si o culca inapoi sub patura. Si nici un cuvint nu fusese rostit.
Zara auzise de asemenea povesti despre Beriia. Auzise si despre masinile negre in cautare de fete, cutreierind strazile noaptea, urmarindu-le si oprind linga ele. De acele fete nu se mai stia nimic apoi. O masina neagra a guvernului ramine intotdeauna o masina neagra a guvernului.
Si acum Oksanka – o vedeta de cinema venita de departe – ii facuse cu mina ei cu unghii lungi, rosii, nerupte coborind dintr-o Volga neagra, zgiriase aerul si zimbise larg si cu eleganta unei aristocrate care coboara de pe un vas de croaziera care a traversat oceanul.
— Este Volga ta? intreba Zara.
— Masina mea este in Germania, rise Oksanka.
— Adica ai o masina a ta?
— Bineinteles! In Occident toata lumea are masina.
Oksanka se aseza gratioasa picior peste picior. Zara isi strinse picioarele sub scaunul pe care statea. Captuseala papucilor sai era umeda ca intotdeauna, la fel cum fusese cindva captuseala de un roz monoton a papucilor Oksankai, pe cind purta si ea asa ceva si scriau impreuna in oracolele lor de eleve, stind la aceeasi masa ca acum, cu degetele patate cu negru.
— Pe mine nu ma intereseaza masinile, spuse Zara.
— Dar cu ele te poti duce unde vrei! Gindeste-te la asta!
Zara se gindi ca mama ei o sa vina curind acasa si o sa vada o Volga neagra in fata casei.
Bunica nu vazuse masina, fiindca statea la locul ei obisnuit si de la acea fereastra nu se putea vedea strada. Nu era chiar atit de interesata de viata de pe strada ca babatiile care stateau pe prispa. Bunicii ii ajungea cerul.
Cind Zara o conduse pe Oksanka inapoi la Volga, Oksanka ii spuse ca acoperisul casei parintilor ei nu mai lasa ploaia sa patrunda in casa, ea il reparase.
— Ai platit tu?
— In dolari.
Inainte sa se urce in masina, Oksanka ii dadu Zarei un pliant lunguiet.
— E despre hotelul unde lucrez.
Zara il rasuci in miini. Hirtia groasa era lucioasa si pe ea era o femeie zimbitoare, ai carei dinti straluceau de un alb ireal.
— Este o brosura.
— O brosura?
— Sint atit de multe hoteluri, incit e nevoie de asa ceva. Ai aici mai multe. La alea nu am fost, dar si acolo primesc cu placere rusi. Iti pot face rost de un pasaport, daca vrei.
Barbatii care o asteptau pornira masina si Oksanka se urca pe bancheta din spate.
— Acolo, in punga, ai ciorapi ca astia, adauga Oksanka, aratindu-si picioarele si scotind unul in afara masinii. Atinge-i.
Zara isi intinse mina si mingiie piciorul Oksankai.
— Incredibil, nu? rise Oksanka. Mai vin si miine. Vorbim mai mult atunci.
CARTEA
Actiunea romanului Purificare are loc in anii 90’; una dintre protagoniste, Aliide Truu, o femeie in virsta care a supravietuit ororilor ocupatiei sovietice in Estonia de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, traieste izolata de societatea prezentului. Intr-o zi, Aliide o descopera pe Zara, nepoata surorii ei, Ingel. Zara se ascunde de mafia ruseasca, incercind sa scape de viata de prostituata pe care fusese fortata sa o duca. Intilnirea dintre cele doua prilejuieste o serie de amintiri dureroase ce indrepta atentia spre trecut, cuprinzind ororile suferite de femei in timpul conflictelor militare din Estonia si in acelasi timp explorind scena contemporana a comertului cu carne vie. Treptat se infiripa o tragica istorie de familie, cu povesti infioratoare ale trecutului impletite cu momente de uluitoare tandrete.
AUTOAREA
Sofi Oksanen s-a nascut in 1977 la Jyväskylä, in Finlanda. A studiat literatura si dramaturgia la Helsinki si a devenit cunoscuta odata cu romanele Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003) si Baby Jane (2005). In 2007 scrie piesa de teatru Puhdistus (Purificare), care se bucura de real succes pe scena Teatrului National Finlandez, si apoi romanul cu acelasi titlu, in 2008, care ajunge in topul bestseller-urilor finlandeze si primeste numeroase premii de prestigiu, printre care Finlandia (2008), Runenberg (2009), Fnac (2010), Nordic Council Literature Prize (2010) si Prix Femina (2010).