Nu cred c-am intrat vreodata intr-un muzeu fara carnetel. Nu intr-un muzeu-fara-carnetel, aia e o specie inca neinventata, ci eu-fara-carnetel intr-un muzeu. Nu pot sa ma plimb aiurea, fara sa notez un nume de tablou, fara sa-mi fie teama c-o sa uit daca nu scriu repede, fara sa fiu precauta. Pentru ca asta e carnetelul, o masura de precautie impotriva tuturor evenimentelor neprevazute care-ti iau mintile si-ti sterg din minte nume de tablouri, citate, vise, fraze. Ca sa n-o mai lungesc: cind sa arat biletul de intrare, paznicul imi spune: „Sa stiti ca n-aveti voie sa notati nimic“. Eu, convinsa ca paznicul face poante cu mine, izbucnesc in ris si spun: „Da, da, sigur“. El continua: „Nu, serios, chiar nu e voie“. Eu: „E prima oara cind aud asa ceva“. El: „Pe pereti sint scrise versuri de-ale lui Magritte, care sint adunate intr-un album, il puteti cumpara la iesire“. Eu (in gind): „Cum se poate sa-mi interziceti sa notez ceva, orice, in carnetel?!“.
Renunt concilianta la scandal si, desi vedeam negru in fata ochilor, urc la primul etaj. Intru in sala, gasesc un colt de perete, linga usa, de care ma sprijin putin cit timp trimit un sms. Imediat apare un supraveghetor: „Va rog frumos sa nu va sprijiniti de perete!“. OK, nu ma sprijin, dar in mintea mea aparea Muzeul Orsay si toti copiii de 6 ani asezati pe jos linga o statuie/opera de arta, desenind in carnetele varianta lor de la Déjeuner sur l’herbe. Muzeul in sine nu e mare lucru, niste incaperi tapetate cu negru, citate scrise pe pereti, citeva fotografii, citeva scrisori, citeva tablouri (nu toate, nu preferatele mele).
La iesire, m-am asezat o secunda pe scarile largi care duceau spre magazinul de suveniruri. Nu venea nimeni, nu incurcam traficul. Am auzit imediat din spate: „Madame, madame, n-aveti voie sa stati pe scari!“. In mod clar, ceci n’est pas un musée. Iar daca e, atunci e cel mai neprietenos din lume.