Numele scriitorului italian e legat in fisierele memoriei mele de Salt/Sare, spectacol avind punct de plecare romanul epistolar Se face tot mai tirziu (Polirom, 2008). Mai precis, Scrisoare.Vintului, unica misiva dintr-un sumar cvasi-exclusiv masculin, adresata de un Eu feminin unui iubit pierdut. E o scrisoare inclusa intr-o alta scrisoare si sigur, pe linga amprenta stilistica a autorului, trebuie sa fi contat si aceste elemente atunci cind actrita Roberta Carreri a ales-o ca sursa a demersurilor sale din teatrul laborator al vestitului Eugenio Barba. Productia a avut premiera in 2002, sub emblemele Odin Teatret Holstebro-Danemarca si Fondazione Pontedera Teatro, se joaca si in prezent, iar elaborarea ei a fost de fapt un travaliu investigator pe linia controlului corporal, a prezentei scenice a actorului prin actiuni fizice si vocalitate. Roberta Carreri si muzicianul Jan Ferslev au tatonat estetic ravasul fictional al lui Tabucchi nu mai putin de sase ani – perioada normala pentru o trupa concentrata pe cercetare. Apoi, vreun an si jumatate Eugenio Barba insusi a lucrat cu ei pina cind au scos in lume un spectacol cu solutii teatrale uimitoare pentru o mostra de literatura epistolara devenita scenariu si reprezentatie. Eugenio Barba a dramatizat textul lui Tabucchi, teatralizind o specie literara foarte indepartata de scena, si a conferit unitate cautarilor antropologice intreprinse de Carreri si Ferslev. Intr-un alt fisier al memoriei mele profesionale se afla arhivat Scrisorile calugaritei portugheze realizat de Mihai Maniutiu dupa Scrisorile Marianei Alcoforado (Piatra Neamt, 1997), imaginat intr-o cu totul alta cheie regizorala.
Rostul antrenamentului fizic si vocal in crearea personajelor
Colaboratoare apropiata la Odin inca de la inceputuri, Carreri a studiat rostul antrenamentului fizic si vocal in crearea personajelor. Pentru Salt, a sondat in epistola lui Tabucchi pornind de la nostalgie, stare recurenta in cursul romanului, si de la muzica lui Jan, improvizatii la instrumente foarte ciudate (un fel de narghilea cintatoare, o minimandolina in forma de lira, printre altele). Sonoritatile instrumentale si vocale creeaza o “scenografie interioara”, artistii preocupindu-se sa o exteriorizeze, transmitind-o publicului. Roberta Carreri demonstreaza o expresivitate uimitoare, o stapinire perfecta a vocii si corporalitatii, pe care le struneste ori le da friu liber dupa o alchimie personala. Ea e femeia matura cautindu-si prin asezari mediteraneene iubitul pierdut, un iubit care se substantializeaza prin prezenta si muzica lui Jan. E un barbat robust, costumat elegant, de vacanta, aflat la o masuta de terasa, in planul secund, intr-o semiobscuritate voita, uneori chiar cu spatele, ambiguinzindu-si identitatea. Acordurile sint neobisnuite, au putere evocativa, creeaza atmosfera, la fel ca aromele olfactive: tutun parfumat, cafea fiarta intr-un alambic asamblat si intrebuintat pe loc.
Un dreptunghi trasat pe sol delimiteaza perimetrul Ei, caci cei doi, desi atit de apropiati, nu se intilnesc, iar in dreapta, se reliefeaza o movilita alba, din sare. Sarea din marea pe care haladuieste Ea, traversind arhipelagul in cautarea Lui, o mare iubire, a carui urma a pierdut-o. Dar poate fi la fel de bine si sarea din lacrimile Ei, din melancolia care-o insoteste in odiseea dragostei. Tot sare va curge printre degetele enigmaticei doamne, pentru ca iubirea n-ai cum s-o prinzi, nu e ceva concret, din micul geamantan de voiaj si in superba perdea-ploaie de la final, transmitind o stranie senzatie de racoare. Vocea, modulatiile ei, forta sunetului, corporalitatea, gesturile, muzica, miscarea, dansul converg intr-un teatru fluid, care curge in tempo de clepsidra. Putine la numar, elementele de decor, mai degraba recuzita, inmagazineaza o teatralitate simbolica activata in reprezentatie. Fiecare obiect vine cu propria incarcatura de istorie, intersectata cu facerea spectacolului: scaunul provine din Buenos Aires, instalatia de fiert cafea e din Portugalia, bastonul, din magazia veche de la Odin. Totul “e o calatorie intr-un labirint nevazut”, cum zice Tabucchi.