Mie mi se paruse ca abuzul biroului permanent al democrat-liberalilor este vizibil de pe Luna. Greseam. Un numar foarte mare de comentatori aprobau decizia PDL-ului si il criticau pe Cristian Preda. Pe ansamblu, criticile reluau aceeasi idee, cum ca “omul nu stie ce inseamna «disciplina de partid»“, cu mici nuante: ba ca lui Cristian Preda ii place sa-i jigneasca pe colegii sai de partid, ba ca face pe rebelul, ba ca e un bou si a primit ce-a meritat. N-as indrazni sa spun ca astfel de postari sint majoritare, dar sint multe, prea multe.
Am diferentiat pina la urma doua idei centrale la care s-ar putea rezuma critica adusa lui Cristian Preda:
1. In partid disciplina este mai importanta decit orice.
2. Nu critici partidul care te hraneste.
Asadar – ca sa incepem cu prima –, partidul e in toate. Revenim la dogma PCR, conform careia partidul are intotdeauna dreptate. Acum nu ma mai mir de ce membrii de partid dinainte de 1990 nu se revoltau impotriva deciziilor luate de conducerea lui. Regimul opresiv, foamea, lipsurile materiale, umilintele – nimic din asta nu le atingea demnitatea membrilor de partid. De ce? Pentru ca disciplina de partid e mai importanta decit orice. Romanii (adica acesti romani, destul de numerosi) nu vad in partidele politice niste organizatii subordonate cetatenilor, bunastarii lor si bunului mers al statului. Nu, partidul este autonom, deasupra moralei, deasupra principiilor bunei guvernari, deasupra a tot si toate. Chiar daca un partid e gata sa nimiceasca tara, membrii acestuia nu au dreptul sa se opuna: disciplina de partid e mai importanta. E principiul dupa care functioneaza organizatiile mafiote din Italia: omerta, adica, in traducere locala, “ciocu’ mic”. E bun, ne place.
A doua idee, cea cu partidul care isi hraneste membrii, e cu atit mai penibila cu cit o intilnim mai des. Si o intilnim, pentru ca majoritatea celor care ajung in functii inalte prin partidele noastre se hranesc sau sper sa se hraneasca prin partid, caruia ii ramin indatorati – pina la prima dezertare.
Doar ca de data aceasta lucrurile stateau exact invers: PDL-ul ii e dator lui Cristian Preda, Monicai Macovei si altora ca ei. Intr-un moment de sastiseala generala fata de politica, PDL-ul a dat o lovitura de imagine prin preluarea unor personaje care, comparate cu baronii locali si centrali, de Bucuresti, pareau niste cavaleri Jedi nimeriti in familia extinsa a lui Jabba the Hut.
Cristian Preda nu avea nevoie de PDL ca sa “iasa din foame”. Are o cariera universitara care ii asigura un trai bun si respectul colegilor de profesie. S-ar putea mai degraba ca Preda si alti “intelectuali” sa fi scos din foame un numar zdravan de pedelisti. Ei au impus discutiile despre codul etic al partidului si, gratie lor, PDL-ul a dat impresia ca e primul partid decis sa se reformeze, atragind astfel votanti pe care altfel nu i-ar fi cucerit. E drept, a fost doar o pacaleala, dar una pentru care partidul va plati scump.
Dar sa revin la comentatorii ce sustin disciplina de partid. Cu asemenea argumente ar putea sa sustina foarte bine si organizatiile mafiote, retelele de proxeneti si orice alt gen de retele inchise, pentru care disciplina de grup e mai importanta decit morala sau legea. Nu, nu-i cred pe bietii postaci capabili de acest gen de ilegalitati. Dar reflexul de supunere e adinc inradacinat in ei. Cind vad asemenea comentarii, nu pot sa nu ma gindesc ca – macar in parte – am avut guvernarile si partidele pe care le-am meritat.