Si-a asociat nume cu greutate din genul comic al prezentului interpretativ – George Mihaita, Horatiu Malaele si Mihaela Teleoaca/Dorina Chiriac – si s-a apucat de lucru, la Teatrul de Comedie din Bucuresti. Spectacolul l-a conceput pentru un alt fel de spatiu decit scena clasica, la Romexpo, unde spectatorii incadreaza ca pozitionare perimetrul de joc, caci apropierea de actori si de ceea ce li se petrece dramaturgic e esentiala. Alegind Femeia care si-a pierdut jartierele de Eugene Labiche, Purcarete si-a facut un moft. Si l-a mai facut o data in Franta, in 2000, la Limoges, unde era directorul Centrului Dramatic, cu Horatiu Malaele si doi actori francezi in distributie. L-a reluat acum, la Bucuresti, spre placerea celor care il joaca si deliciul publicului.
Prolific autor de vodeviluri, Labiche ofera un text fara pretentii, “lejer, plin de gratie frantuzeasca, nu lipsit de delicioase si inofensive obscenitati, piesa scrisa ca intotdeauna in mare graba, curge, rapida si vesela, neserioasa si plina de inadvertente dramaturgice nesuparatoare, pline de farmec”, cum il caracterizeaza Purcarete. Placerea ludica a regizorului, talentul comic al interpretilor si priza rapida la public garanteaza succesul. Spectacolul e o mica bijuterie comica. Incepe inca de la intrarea publicului in sala: muzicianul Lucian Maxim, costumat in Pierrot, anuntind simbolic semnul sub care se va afla reprezentatia, cinta ingenios la… lama unui fierastrau, curbata dupa reguli doar de el si de Vasile Sirli stiute, manevrind un arcus pe metalul care emite sunete unice, ce se aud pe tot parcursul. Montarea exploateaza ideea de alunecare, pe podeaua lucioasa, truc din filmele mute pe care Purcarete le indrageste atit de mult, dar si de alunecare a imaginatiei pe cararile umorului de buna calitate.
Totul se misca, se transforma, dinamica e importanta: contextele dramatice se schimba prin noi intrigi secundare, hazlii, incurcaturile se tin lant, gagurile abunda, dulapurile cu usi oglinda o iau din loc singure, jiltul lui Laverdure, de asemenea. Robinetul cu mijloace de creare a amuzamentului e deschis la maxim. Actiuni caraghioase, nepotriviri de situatie, de costume, bastonade, batai cu frisca, mimica, text si cintecele genereaza o stare de buna dispozitie care contamineaza asistenta. Rizi sanatos, cu pofta, ca la o comedie clasica, in care simplitatea aminteste deopotriva de teatrul popular si de filmul mut. Din aceste genuri isi extrag Purcarete si interpretii seva comica. Confruntarea invizibila a lui Gaspard cu logodnicul invizibil, dar audibil al lui Fideline, e realizata ingenios: Malaele iese vijelios sa-l infrunte si se intoarce de fiecare data cu cite un element de imbracaminte in minus, ba, la final, chiar cu parul fumegind. Dupa o vreme, mai ia si cite o tarta cu frisca drept in fata. George Mihaita e genial in momentul cu luarea masurilor pentru camasi. Costumat hilar, cu pantalonii mai scurti decit ar fi necesar, caci hainele strimte devin sursa a caricaturii, isi suge burta, isi incordeaza muschii, privind pofticios posteriorul apetisant al croitoresei. Nimic sarjat, totul strunit cu pricepere de maestru.
Intoarcerea la sursele traditionale ale comediei
Silviu Purcarete, cel care a montat somptuosul Faust, impresionantul Metamorfoze, care a lucrat cu sute de actori in Danaidele, se intoarce la sursele traditionale ale comediei, activind in Femeia care si-a pierdut jartierele multe dintre elementele ce-l definesc stilistic. La obiecte scenice, nelipsitele dulapuri, care din banal mobilier devin locuri in care se petrec trucuri minunate. Malaele, de exemplu, intra intr-unul, incearca sa inchida usile din interior, nu reuseste, se cazneste sa se inghesuie, degetele ii ramin pe dinafara, reapare din lateral si isi impinge “propriile” degete, finalizind inchiderea. In hazul general.
Galeata de tabla, bastonul, melonul, geamantanul, lampadarul sint prezente in majoritatea montarilor sale, de fiecare data cu sensuri surprinzatoare, inclusiv aici. Un dulapior in miniatura, de jucarie, se afla printre dulapurile din scena, indicind simbolic jocul ce va urma; un altul se dezmembreaza la propriu, dezvaluind idila lui Laverdure cu Fideline; lampadarul coboara singur de la plafon; la final, spectatorilor din primele rinduri li se servesc paste, dintr-o oala uriasa din care tisneste Fideline, ca in torturile de aniversare surpriza.
Minunat in acest spectacol este rafinamentul cu care Silviu Purcarete, asociat cu doi dintre cei mai importanti actori de comedie ai momentului, distileaza intr-un spectacol aparent simplu tehnici ce tin de registrele intime ale umorului teatral. Fara concesii, fara exagerari, cu masura lucrului bine facut, din placerea jocului, de dragul publicului.