– Fragment –
In urmatoarele doua zile am scris si am plins. Apoi l-am cautat pe Virgil Toderita in biblioteca, dar “lacasul de cultura” era inchis. Am batut la usa lui. Nu mi-a raspuns. Pe santierul de la poalele Tichilestilor am aflat de la un sofer ca inginerul-sef Ilie Andronic a fost destituit pentru neindeplinirea sarcinilor de plan si mutat pe un alt santier, in nordul Moldovei. Nimeni nu stia unde fusese mutat, nici macar inlocuitorul sau, Virgil Toderita. “Il gasiti acolo!” , mi-a aratat soferul o baraca. In apropiere doua sonete batatoreau pamintul argilos. Un buldozer se lupta cu o movila de pamint galben. Intr-un halat murdar, cu o casca indesata pe frunte, Virgil Toderita privea incruntat la lupta buldozerului. Cind m-a vazut, a ris fericit. Ceva se intimplase cu privirea sa de om neajutorat.
— Ce mai faceti, tovarase inginer? – am strigat.
Virgil a ridicat din umeri si mi-a raspuns:
— Azi-dimineata am citit treizeci de pagini. Pina seara sper sa termin cartea, desi are trei sute de pagini. Miine ma apuc de alta…
— Ce carte cititi?
— Una, nu i-am retinut numele…
N-am putut sa-l ascult mai departe. Buldozerul ne acoperea cu praf iar eu, prefacindu-ma ca-l inteleg pe inginer, am dat tot timpul din cap. Mi-a facut semn la ceas, il chemau alte sarcini de serviciu. Ne-am strins miinile. Virgil Toderita s-a pierdut printre basculante.
In doua zile am incheiat nuvela. De bucurie, am spart stiloul intre dinti. Evenimentul l-am sarbatorit cu o sticla de vin, cu manuscrisul pe masa. Am coborit cu nuvela sub brat. Mirel Tiru astepta autobuzul, asezat pe o valiza de carton. Primarul isi stergea nervos fata osoasa, gitul si chelia pistruiata.
— Plecati?, m-am speriat.
— Ii duc lui Grigore la spital niste caiete de-ale lui, desi n-ar merita ca nu l-a prins pe cel care a abandonat plugul in biblioteca. Pina la urma l-am dat la fiare vechi, sa aiba tara otel.
— Eu trimit o nuvela la revista A.
— Degeaba trimiti, tovarase!, a dat din mina plictisit. Nu-l intreci matale pe Eminescu, in vecii vecilor. O armata de scriitori n-o sa-l intreaca. Si stii de ce, tovarase? Pentru ca sinteti betivi. Partidul va plateste ca pe niste bancheri, iar voi azvirliti banii pe bautura. Uite la Toderita, la Virgil Toderita! Ce-a facut? Un betivan, toata ziulica statea cu nasul in butoi, un afemeiat, n-a fost in stare sa-si intemeieze o familie. A baut vrind sa ajunga eroul literaturii. Puah!, scuipa cu ciuda. Toderita nu-i ajunge nici la degetul mic lui Eminescu, desi a murit si el in mizerie.
— Cum sa moara? Acum doua zile am vorbit cu el si arata foarte bine!, am strigat de parca imi luase foc manuscrisul.
— Matale ai vorbit cu inginerul nostru… Eu vorbesc de scriitor. Mai bine citeste ziarele!
Am fugit la oficiul postal. Da, mi-a confirmat tovarasa Cerasela, scriitorul Virgil Toderita murise subit cu doua nopti in urma, nu se cunosteau cauzele, dar asta nu mai conta. Important era ca revista A. – editie speciala – publica ultimul fragment din romanul Surisul cailor. Toate ziarele centrale publicau in chenar fotografia si necrologul scriitorului. Astfel, identitatea adevarata a scriitorului era dezvaluita. Inalt, blond, simpatic, inceput de chelie, Virgil Toderita nu era inginerul de pe santierul din Stancuta, ci pseudonimul literar sub care se ascunsese redactorul I.P.
*
Se adreseaza Asociatiei Cineastilor (ACIN)
Prin puterea talentului meu, a onestitatii si a corectitudinii gramaticale de care am dat dovada in contactul cu multe persoane, vreau sa va aduc la cunostinta unele impresii cu privire la ultima productie cinematografica a Casei dumneavoastra de filme Buftea, productie care a fost gazduita pe plan material si sufletesc de satul nostru cu ocazia sarbatoririi celor cinci sute de ani de la intemeierea Stancutei. Evenimentul a prilejuit organizarea multor activitati omagiale concretizate in mese rotunde, simpozioane, spectacole de sunet si lumina, intreceri sportive, expozitii, activitati care au reunit marea majoritate a populatiei cu exceptia profesoarei Irina Dorcioaia, fiinta intolerabila cu ea insasi, aflata zilele trecute la a treia tentativa de sinucidere, din motive necunoscute si chiar daca as sti motivele, nu le-as spune, ca doar la noi toata lumea este fericita, si tovarasul Relu Mogildea, zis Drogatu, un extrovertit, un element poluant al spiritului nostru comun, dirijorul corului de batrini ce activeaza pe linga Caminul Cultural.
Revenind la filmul Casei dumneavoastra de la Buftea, tin sa va informez ca premiera a avut loc in Stancuta, fapt ce ne-a bucurat pe toti, in afara celor doua exemplare umane care in timpul vizionarii nu s-au amuzat deloc. Ne pare rau, stimati tovarasi ai aparatului de filmat, ca nu ati trimis colectivul de realizatori in ziua respectiva, noi v-am asteptat la Caminul Cultural, dornici sa purtam un dialog viu, n-ar fi fost probleme cu masa si cazarea. Totusi, noi tinem sa va multumim inca o data pentru onoarea facuta de a filma si de a transpune pe ecran aceasta capodopera care, va marturisesc confidential, l-a cam pus pe ginduri pe un locuitor al Stancutei ce se ocupa cu scrisul. Personal, nu-l vad pe acest aspirant la gloria literara sa ajunga sa scrie un asemenea scenariu pentru ca e insensibil la freamatul viu al realitatii.
In debutul premierei a vorbit tov. primar Mirel Tiru despre istoria si realizarile Casei dumneavoastra de filme de la Buftea si noi l-am aplaudat calduros. In citeva cuvinte, dinsul ne-a expus tematica filmului, dar nu pina la capat, pentru ca a fost bruiat de comportamentul elevilor dirijati de profesoara Irina Dorcioaia, elevi care urlau, huiduiau, fluierau, altora putin le pasa unde se aflau, jucau biza, riti-piti, motiv pentru care sala a fost evacuata de turbulenti, profesoara postindu-se undeva prin ultimele rinduri. Au fost tolerati membrii corului, pentru ca au semnat convocatorul. In prealabil s-a facut si o prezenta fulger si nu s-au inregistrat absente. Cind tov. sergentul-major Grigore Postolache a fost investit sa raspunda de buna derulare a peliculei, Drogatu s-a ridicat imediat si a latrat, de era sa-si inghita limba: “Daca o singura data se foloseste foarfeca, atunci eu imi dau foc in fata obeliscului!” – la care toata lumea a ris si a scandat “Dro-ga-tu, Dro-ga-tu!” si eu am scandat in bataie de joc. Tov. Postolache a dat drumul la aparatul de proiectie si filmul a pornit cu brio.
Am fost foarte emotionat de aparitia pe marele ecran a tovarasului primar imbracat intr-un trening impecabil, cu un fluier in mina si am recunoscut scena maratonului. Filmarea a fost facuta pe viu si este meritul regizorului care nu s-a bagat in problemele noastre, dinsul purtind aparatul de filmat in locuri discrete si realitatea a fost prinsa fidel. Startul s-a dat la ora zece, cind tov. primar a suflat din fluier. Dintr-o participare integrala a lipsit nemotivat profesoara Irina Dorcioaia care – mai tirziu am aflat – supusa la un control antidoping a fost exclusa din competitie si trimisa fortat in garsoniera personala. Pe marele ecran m-am vazut si eu, cum stateam la masa si inregistram numerele concurentilor cu tus negru pe bratul sting; tov. Patricia arata superb, impartind pateuri cu brinza si pahare cu apa minerala. Concurentii au plecat entuziasmati – filmul a surprins marea harmalaie – si nu s-au mai intors niciodata. Tov. primar, cuprins de remuscari, a spus textual in film: “Mama lor de secaturi, au luat avionul si s-au oprit la primul bordel din Hamburg!”. Aici filmul pare plictisitor pentru ca relateaza asteptarea noastra inutila linga obelisc, punctul terminus al maratonului programat dus-intors pe traseul Stancuta – capitala judetului nostru. Dar de unde sa stim ca ei nu se mai intorc? Nici prin cap nu-i trecuse regizorului! Dupa patru ore de plictiseala, tov. primar Postolache, tov. inginer Andronic au plecat in sat sa vada ce face profesoara Dorcioaia in domiciliul stabilit. Eu am ramas in asteptare. Tov. Patricia a pregatit sampania si focurile de artificii. Tov. Cerasela a invatat pe de rost poemul Noptile de primavara ale frezoritei Laura Bucsa. Cam pe aici, cuprins de moleseala ce se instalase in sala de proiectie si influentat de sforaiturile batrinilor din cor, am atipit. Va rog sa ma iertati. Dar cu prima ocazie am sa revad filmul cu foarte mare atentie.
Am fost trezit de tipetele isterice ale lui Drogatu care a incercat sa maltrateze aparatul de proiectie cu un pantof, acuzindu-l vehement pe tov. Postolache ca a folosit cenzura si ca in loc sa fi taiat banda de celuloid, mai bine si-ar fi taiat… vai, ce cuvint oribil a folosit! Drogatu a fost evacuat din sala in pumni. Acesta a fost ultimul incident, va rog sa ma credeti, spectacolul reluindu-se de la scena in care apare ceva la orizont. Tov. primar ordona pornirea focurilor de artificii, tov. Patricia destupa sticlele de sampanie, dar pe linia de sosire apare corul batrinilor inghesuit intr-un camion. Rindurile acestor bravi alergatori fusesera decimate de infractori, crize de astm si de alte crize, motiv pentru care Drogatu i-a adunat de pe sosea pe cei in viata, iar pe cei morti i-a ingropat la un loc, intr-o groapa comuna. In clipa sosirii corului din cursa in conditii frauduloase, contrar normelor sportive – vezi camionul, de aceea au fost descalificati pe loc – s-a auzit o impuscatura. Noi am fugit in acea directie. La sase kilometri de Stancuta, printre utilajele santierului am gasit-o pe profesoara Irina Dorcioaia cu trei gloante in cap. Drogatu ne face criminali, apoi isi face nevoile cele mari pe obelisc. Actiunea lui a umplut paharul. Fizionomia primarului este redata admirabil in film. Sinteti mari, tovarasi cineasti de la Buftea! Tov. primar ordona sa-l urmam si l-am urmat pe dealurile Tichilestilor, acolo unde Drogatu isi are colibele din chirpici. Fiecare din noi purta cite o faclie facuta din resturile patului cu baldachin. Intentia noastra a fost sa-i administram o bataie zdravana si sa radem de pe fata pamintului toate anomaliile lui Drogatu. Dar cind sa trecem la fapte, nu ne-a venit sa credem ochilor! Pe locul sapaturilor facute de Drogatu se inalta o cetate din piatra. Foarte fudul, cocotat pe un meterez, ne astepta Drogatu in fruntea batrinilor supravietuitori din corul sau. Insurgentii ridicasera podul de peste santul cu apa. La rindul sau, tov. primar a ordonat atacul frontal.
Si am pornit. Eu m-am impotmolit in milul din sant, tov. Patricia a ramas pe mal pentru ca nu stia sa inoate, tov. Cerasela a aruncat cu pietre pina a facut scurta la mina, tov. Andronic ajuns sub zidurile cetatii a fost oparit cu ulei aruncat de doi membri ai corului. Tov. Grigore Postolache s-a dovedit cel mai eroic, dinsul doborind cu pusca trei ciori prinse involuntar in spatiul aerian al conflictului, dar a primit in cap patru obiecte arheologice, trei pocale de argint si un scut care l-au facut knocaut. Tov. Patricia l-a bandajat cu fisii din propria-i rochie. Frumos gest! In aceasta situatie critica, tov. primar a sunat retragerea pe santierul condus de tov. Andronic, om foarte amabil care ne-a pus la dispozitie doua boldozere, un excavator si multe cozi de lopeti. Atacind cu noul armament am reusit sa patrundem in cetate. Luptele de strada au fost crincene si inamicul a suferit grele pierderi in oameni si tehnica de lupta. Filmul infatiseaza in culori vii efortul nostru de a darima zidurile cetatii din partea de nord. Pe cel din rasarit il darimase tov. Patricia care a condus admirabil excavatorul. Tov. Cerasela a otravit izvoarele subterane. Tov. Postolache a curatat metodic imobilele unde se ascundeau fortele inamicului, dar efortul dinsului nu a dus la prinderea Drogatului. De abia formarea si intrarea in actiune a unui comando in frunte cu tov. primar au dus la localizarea inamicului in turla bisericii. Ramas fara munitie, fara alimente, i s-a cerut Drogatului sa se predea fara conditii, dar insurgentul ne-a facut albie de porci. Cind fitilul dinamitei pusa de tov. Andronic a inceput sa arda, a aparut un individ imbracat din cap pina-n picioare intr-o armura stralucitoare. Barbos, cu o privire apriga, obrazul negru de minie, cu palosul ridicat, tipul ne privea de pe un armasar alb. La un semn, am vazut cum cerul se despica in doua si bubuie maruntaiele pamintului. Patricia a tipat valeu. De peste tot s-au pornit sute de calareti in camasi albe, toti barbosi, salbatici, inarmati cu sabii si sulite. Chiuiau, strigau, faceau ca toti dracii. Astia sint haiducii! – a urlat tov. primar si a ordonat retragerea in spatele bisericii. Tov. Postolache, asa ranit cum era, s-a declarat nemultumit de locul ales, de ce sa ne apere biserica! Dar in iuresul dezlantuit nici in gaura de sarpe nu gaseai adapost. Cerul se intunecase de sagetile ce zburau spre noi. Tov. Postolache a fost gasit lovit de o sageata drept in ficat si a murit in bratele mele. Tov. Andronic a fost facut prizonier si filmul nu mai arata ce-a patit. Tov. Patricia a dezertat la inamic, urcind pe ascuns in turla bisericii la Drogatu. Citi mai ramasesem nu mai speram in victorie. Dar iata cum s-a intors istoria: Au aparut tancurile! Contraatacul nostru fulgerator si decisiv a strivit totul. Ultimul cuvint l-a avut tov. primar care a tras cu tunul de pe tanc, producind o explozie grozava si un nor de praf de nu ne-am mai vazut. Cind ceata s-a risipit, am vazut ca ne aflam pe un ogor arat de un plug tras de un cal alb, care abia se mai tinea pe picioare. Din acel loc am putut admira obositi panorama Stancutei si cum stateam noi si admiram, vedem deodata cum zburatoarea din virful obeliscului se ridica, se ridica in ceruri si se duce departe. Asa s-a terminat filmul in aplauzele spectatorilor.
Va informez ca am aplaudat cel putin o jumatate de ora, de ma usturau palmele. Inchei aceste rinduri cu dorinta expresa in numele meu si al celor care au participat la realizarea filmului, de a-l intreba cum stiti mai bine pe regizor, ce s-a intimplat cu alergatorii care nu s-au mai intors din maraton, pentru ca, fapt foarte curios, in realitate traim o imputinare a locuitorilor si acest lucru nu-l putem explica. Nu cumva filmul i-a influentat pe concetatenii nostri sa se angajeze strungari si frezori in uzinele din capitala noastra de judet? In aceeasi situatie de disparuta se afla si zburatoarea din bronz, din virful obeliscului. De curind, ea a fost furata sau a disparut, nici tov. Postolache care o pazea nu stie ce sa spuna. Doar n-a zburat asa cum s-a intimplat in film. De asemenea, va rugam sa ne transmiteti amanunte despre acel voievod, pentru ca Drogatu nu vrea sa ni-l spuna, iar istoria Stancutei invatata de noi la ora actuala nu-l pomeneste. Cu acestea zise, vreau sa apreciez inca o data ca filmul dumneavoastra este o capodopera cu valoare exceptionala si ca va ramine definitiv in inimile noastre, in tezaurul nostru cultural.
*
Mi-am ordonat foile in fata tovarasei Cerasela, dar functionara m-a avertizat:
— Nu incape. Nu incape intr-un plic postal. E prea gros. Trebuie sa-l faceti colet. Unde vreti sa-l trimiteti?
— La revista T.
— E un roman? m-a intrebat femeia dupa ce a rasfoit citeva pagini.
— Da, un roman de dragoste.
A luat prima pagina si, incordindu-si privirea, a citit cu voce tare:
— “Intr-o frumoasa dimineata de mai, o zvelta amazoana, calare pe o somptuoasa iapa alezana parcurgea, prin mijlocul florilor, aleile din padurea Boulogne. “ Ce frumoasa poveste ati scris, domnule scriitor! – a exclamat Cerasela.
CARTEA
Pina la capatul liniei este o carte in care personajele cred cu tarie ca iubirea va invinge moartea si ca sperantele lor pot alina ca niste medicamente suferintele. Toate se regasesc in citeva destine, greu de introdus intr-un spatiu bine delimitat si imposibil de stabilit o ierarhie. Tocmai de aceea este frumoasa viata, pentru ca le cuprinde pe toate, de-a valma, intr-o dulce si amara imbratisare!
“Petre Barbu este unul dintre cei mai subtili prozatori romani contemporani. Impregnate de «freamatul viu al realitatii», povestirile din Pina la capatul liniei te cuceresc prin umanitatea lor profunda, transcrisa adeseori intr-o tonalitate ludica. Reflectia existentiala si reflectia artistica se impletesc in acest volum exemplar, in care obsesia fidelitatii fata de realitate este sistematic subminata de parodie. Ceea ce il recomanda in mod special pe acest prozator – cehovian prin capacitatea de a construi, in putine cuvinte, destine intregi – este exceptionala sa putere de a descifra, in aparenta discontinuitate a banalitatii cotidiene, coerenta dramatica a vietii si a mortii. “ – Carmen Musat
AUTORUL
Petre Barbu este ziarist la Adevarul Holding. A debutat editorial cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fara numar de concurs, Editura Cartea Romaneasca, 1993. A publicat romanele: Dumnezeu binecuvinteaza America, Editura Nemira, 1995; Ultima tresarire a submarinului legionar, Editura Nemira, 1998; Blazare, Editura Polirom, 2005 si volumul Teatru, Editura Unitext, 2003.
In 1997, piesa de teatru Dumnezeu binecuvinteaza America, adaptarea pentru dramaturgie a romanului cu acelasi nume, a cistigat Premiul I la concursul “Camil Petrescu”, organizat de Ministerul Culturii.
In 2002, a obtinut premiul de dramaturgie “Cea mai buna piesa a anului” – UNITER pentru piesa Tatal nostru care esti in supermarket. Alte doua piese i-au fost nominalizate la concursul UNITER: La stinga tatalui (1998) si Duelistul (2000).