Un roman ciudat: incepind de la primele pagini, cind nu stii cum sa-l citesti, unde sa-l situezi, ce masti sa asezi pe diversele tipuri de discurs, pina in clipa cind realizezi ca in calea ta au fost deschise false cai de acces, ca ai fost indrumat in padurea narativa de tricksteri naratologici, ca firimiturile aruncate de Hansel dispar pe masura ce ating solul real al romanului. Sub aparenta relatare a unor fapte (relatare punctata de nenumarate analepse si prolepse), a unui eveniment crucial pentru psihicul personajului nevrotic se ascunde o adevarata sedinta de psihoterapie, o anamneza la care actantul-martor se supune in incercarea de a ridica valul blestemului. Romi, profesorul de franceza dintr-un oras din Ardeal, e alcatuit, initial, din suma efectelor unei nevroze. Definirea lui se face prin acumularea unor categorii negative: o teama constanta in fata realitatii, o distantare constanta de manifestarile normalitatii, retragerea de fiecare seara intr-un apartament pe care-l percepem in final ca pe o capsula a timpului, un muzeu al anti-memoriilor. Dialogul pe care-l poarta (conversatia) are ca partener un fiu aflat departe, neprecizat, punctat din cind in cind prin adresarea directa.
Lectura, un pur act hermeneutic
Adevarata poveste, cea care in cele din urma va conduce spre nodul simbolic al nevrozei, e invelita, ca o ceapa, in doua straturi concentrice de naratiune. Lectura trebuie, in cazul acestui roman, sa fie un pur act hermeneutic. In primul rind, e vorba despre cadrul larg, al anamnezei care-l are pe fiu ca partener. Al doilea strat, ce ar putea fi numit al trecutului imediat, isi alege pretextul unei incercari de comunicare cu un strain, un bolnav aidoma. Mai precis, o englezoaica si al sau par rosu, o fiinta la fel de distantata de realitate si de inchisa in tragedia propriei existente psihice. Aceste doua cadre, asezate in plan orizontal, intinse asa cum intinzi foaia ce acopera un glob pamintesc, ocupa, in economia romanului, mai mult decit criza in sine, decit miezul simbolic. Lucru firesc, dat fiind ca ele, in mod normal il invelesc, il ascund. O sondare brutala a misterului ar fi echivalenta cu o forare, cu spargerea violenta a epidermei. Ceea ce face naratorul insa este sa le asigure o succesiune temporala orizontala, pentru a evita trauma.
Ultimul strat, pastrat in forma sa spiralata (serpentinata) pina la ultimele pagini, implica o coborire in maelstromul amintirilor intime: de aceea da senzatia unei circularitati semnalate de reveniri si re-punctari ale acelorasi evenimente. In fond, aparent, e vorba despre primii ani ai unei casnicii dintre pe atunci tinarul narator si Grete, violonista rupta din legatura de altfel indestructibila cu fratele geaman fugit in Germania. Grete e descrisa iarasi cu ajutorul categoriilor negative: e o fiinta rece, care evita atit zone ale propriului trecut, cit si amanuntele legate de muzica. Refuzul ei de a avea copii, mentionat si rementionat, are rolul unei premonitii, la fel si faptul ca, initial, refuza sa aminteasca existenta acelui frate geaman. De altfel, intreaga lor casnicie, in timpul comunismului, mutarea lor la bloc, aranjarea apartamentului, relatiile cu indiscretia binevoitoare a vecinilor au aparenta unei fericiri minate din interior de chiar viitorul presimtit al acesteia. Iar eroarea care declanseaza intreaga insiruire ulterioara de evenimente este aparitia copilului, o conceptie accidentala care isca nevroza mamei. In fine, se infiripa si relatia cu fantomaticul Hans, fratele din Germania: Hans si Grete comunica, de fapt, la distanta, prin intermediul cosmarului acelei nopti in care Securitatea le-a ridicat parintii, pe care nu i-au mai vazut vreodata.
Pe fundalul primilor ani post-revolutionari, descrisi cu cinism (cu un cinism pe care-l merita), are loc revederea cu fratele si, cu toata impotrivirea tacita a gemenilor, invitarea tinarului cuplu in Germania. Haosul social naste astfel materia prima si indruma spre athanor. Incepe deplasarea dinspre nigredo (putrefactio) inspre albedo, spre aurora. Aurora e simbolizata de intilnirea dintre cei doi frati, de punerea lor in opera. Incepe sa devina evident faptul ca Romi, naratorul, nu e decit un inlocuitor si ca acel copil accidental nu e altceva decit un prim pas spre Opera, un rateu pina la urma asumat.
Anamneza nu este eliberatoare
Descoperirea facuta de inocentul narator, intr-o dimineata, in Germania, vine ca o implinire a tuturor premonitiilor aruncate in materia cartii: nunta dintre soror mystica si frater mysticum, pasul spre rosu, spre rubedo. Nunta alchimica are ca scop nasterea hermafroditului, a copilului divin, insa pentru a ajunge aici e nevoie ca in proces sa fie implicate si materiale ignobile: “E important ca au urmat si citeva secunde de paralizie totala, de incremenire, dar nedureroasa. Dupa care, cu o mina straina, am inchis usa. Totul, fara efort, gesturi care au loc in vid. Banuiesc insa ca a existat un moment cind ea s-a miscat in asa fel incit m-a zarit. Atunci, intr-o fulgerare, privirile noastre s-au intilnit”.
Gemelaritatea a facut ultimul pas spre contopire, a eliminat reziduurile si a lasat in urma o fiinta… meduzata. Un om care a asistat la un act sfint (incadram aici si monstruozitatea, depinde de interpretare) isi pierde toate calitatile umane. Si astfel se inchide cercul, drumul pe care romanul il parcurge spre propriul debut, acolo unde naratorul se retrage seara de seara in cadrul fostei casnicii, pentru a bea pina aluneca in nestire. Pentru ca implinirea deplasarii spre rosu, spre rubedo, are drept corespondent deplasarea Martorului spre uitare. La un asemenea act nu pot participa decit fiinte alese, iar naratorul nostru nu este una dintre ele. Iar lunga sa anamneza nu-l poate elibera, acesta este sentimentul care incheie cartea lui Mares. De altfel, nici nu se poate altfel, dat fiind ca Romi este pedepsit pentru intruziunea lui in cuplul gemelar si, mai ales, pentru “raptul” simbolic care a dat nastere unei opere impure.
Radu Mares, Deplasarea spre rosu, colectia “Fiction Ltd.” , Editura Polirom, 2012