Este si prima carte a expatului traitor in Romania in care actiunea se deruleaza eminamente in aceasta tara, mai precis in Bucuresti, unde Vali, scriitor, narator si protagonist, isi face veacul. A venit de pe undeva de prin imprejurimi si s-a aciuat in capitala, convins ca poate sa-si faca un viitor in micul oras al luminilor. Intre timp insa, nu mai e asa de sigur. In urma cu cinci ani, poate ar fi avut mai multe motive sa spere. Atunci i se jucasera citeva piese de teatru, din care una avusese premiera chiar la Odeon, scrisese un scenariu de film cu care credea ca va da lovitura si spera ca o femeie frumoasa pe nume Dia va deveni iubita lui.
Insa filmul n-a fost un succes, banii cuveniti pentru scenariu nu i-a primit, iar Dia, ei bine Dia s-a dus cu prietenul sau. Intre timp, Vali s-a apucat de un interminabil scenariu la o telenovela de doi bani (dar cu mare succes la public), ceea ce i-a acaparat mai tot timpul (in detrimentul scrierii altor piese de teatru), si s-a cuplat cu Andreea, o femeie cu suflet bun in viata profesionala, protectoare a femeilor abuzate din Bucuresti, dar acaparatoare, geloasa si lipsita de simtul umorului in viata personala. Dupa doi ani petrecuti in aceasta monotonie desavirsita, in existenta personajului creator de personaje apare si momentul de criza. Decit un sclav cu bani, mai bine sarac si liber, pare el sa-ti zica, dupa care trece la fapte. Isi da demisia de la televiziunea lui Voiculescu unde, zi de zi, se difuza Zi dupa zi, isi da demisia si din relatia cu Andreea, cea vesnic banuitoare ca undeva un barbat profita de o femeie, iar acum locuieste la Ritzi (nu la Ritz!), un vechi prieten in barul caruia il vedem adesea stind la o masa in compania unei carafe de vin rosu sau alb, de preferinta rosu.
E suficient de derutat ca sa bea (“stiam ca exista un fel bun de a trai, numai ca nu-l puteam discerne”, marturiseste el la un moment dat), suficient de baut ca sa-si plinga de mila, dar si suficient de constient ca sa nu cada in melodrama. Mai degraba, neimplinirea ii confera o dispozitie filosofico-retrospectiva, modalitatea prin care sintem si noi pusi in tema cu cele mai importante momente si oameni din existenta sa trecuta: citeva femei, parasite sau care il parasesc, citiva prieteni cu care se mai vede si azi, o boala venerica, ratarea relatiei cu Dia, dupa care inca rivneste si asa mai departe.
Fara prea multa actiune
Se intimpla insa ca Teo, prietenul lui Vali, dar si al Diei, vreau sa spun prietenul intim al Diei, sufera si el o criza de constiinta (culmea, in urma unei discutii avute cu naratorul) si pleaca de acasa, dispare intr-o zi, pur si simplu fara nici un avertisment prealabil, pentru a ajunge tocmai in Italia, in Toscana, mai precis, cea cu peisaje superbe. Se mai intimpla ca Vali sa se cunoasca cu un avocat-scriitor pe nume Victor, un om deosebit, preocupat sa stavileasca impulsurile razbunatoare ale partilor aflate in proces de divort, dar in egala masura sa-l faca pe Vali sa renunte la dispozitia lui sumbra, si, nu in ultimul rind, se mai intimpla ca Emil, regizorul filmului al carui scenariu a fost scris de Vali, sa se apuce de un alt proiect (finantat de un smenar cu Jeep, bodyguard si veleitati de Mecena) in care rolul scenaristului ii va reveni, daca acesta este dispus sa accepte (da, e dispus), tot batrinului Vali. Dincolo de toate acestea, ar fi gresit sa credem ca romanul lui O Ceallaigh este plin de actiune. Dimpotriva. Nu se intimpla mare lucru, se intimpla ce se intimpla in vietile celor mai multi dintre noi, ne-eroii, oamenii de la bloc, care ne bucuram de sunetul apei trase la veceu, o parafraza din autor, prizonieri ai unui oras sufocant in care ziua incercam sa traim, iar noaptea, daca n-am murit pina atunci, visam ca-l parasim, pentru a trai vieti mai bine, pe alte meleaguri, in alte vremuri, inconjurati de alti oameni.
Si totusi mesajul din final e unul optimist. “Timpul incetineste si cei cu joburi proaste, cei cu probleme la coloana, cei cu casnicii nefericite incep sa simta ca lumea e alcatuita prost”, spune la un moment dat naratorul intr-una din cele mai bune fraze ale romanului. Da, “sintem de multe ori lasi, deraiem de pe drumul nostru prestabilit, fugim de oboseala si confuzie si ajungem prizonieri ai versiunilor noastre adumbrite, suferind. Dar sint momente cind versiunea noastra adevarata ne cheama. Asta am aflat in prima noapte in care m-am culcat cu Dia, dupa ce s-a consumat actul, ascultind epuizat ploaia. Ca putem s-o luam de la inceput si sa avem o viata mai adevarata, ca aschiile de meschinarie din ochii nostri nu sint decit obstructionari ale viziunii reale”. Perfect de-acord. Perfect de-acord cu naratorul ca dupa anumite partide de sex experimentam si astfel de momente, momente cind chiar simtim asta, doar ca, din pacate, ele exista doar dupa anumite partide de sex, iar in rest, tot durerea de coloana predomina. Si cum putem sti care e versiunea noastra adevarata, cum putem sti care este viziunea aceea indiscutabila, cine ne garanteaza ca ce simtim la un moment dat este real si nu una din multele iluzii cu care ne captusim vietile ca sa putem merge, de bine de rau, mai departe? Raspuns: nu putem sti. Putem doar crede. Putem doar sa ne autosugestionam sa credem. Ceea ce, uneori, in zilele bune, pare sa fie suficient.
Philip Ó Ceallaigh, Si te trezesti rizind, traducere din limba engleza de Dan Sociu, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012