– FRAGMENT –
48
Deznadejde
Cred ca nu ma mai simt bine nici pe uscat…
Natura e arida… Chiar si verdele vegetatiei e o nuanta de maro. Sau caramiziu. Doar apa e verde, cind nu e albastra ca cerul. Iar cerul are un albastru care nu exista…
Delirez in mars. Merg la doi metri in spatele ei. Si in spatele lor. Sint ultimul. Si in fata ochilor vad doar funduri. Multe. Citeva zeci.
Apoi, brusc se intoarce.
— Stii ca nu-mi place sa mearga cineva in urma mea!
Nu inteleg. Dar isi da seama ca a exagerat cu tonul razboinic. O privesc ametit, blocat si tacut. Vreo doi colegi si citiva turisti se uita spre noi, desi sint sigur ca nu inteleg nici o boaba de romana.
— Iarta-ma. Nu trebuia sa vorbesc asa…
Nu-i raspund nimic.
E tensionata si ma hotarasc sa incerc sa nu o scap din ochi. A tot vorbit de ultima calatorie. De Capul Bunei Sperante. De excursia asta aici. Calatorie. Pacat ca nu am pus si acest cuvint pe lista. Se pare ca nu imi ajung cincizeci de cuvinte…
Nu stiu ce sa cred si ce sa fac. Nu mai vreau sa ma apropii de ea, dar nici nu pot sa o las pentru ca mi-e frica. Poate ca ar fi trebuit sa fi incercat sa o mai vad. Sa mai vorbim. Dar n-am putut. Acum mi-e foarte frica. De mine si de ea.
Imi zimbeste.
— La ce te gindesti atit de incruntat?
Dar nu mai e zimbetul de la inceput, e doar un rictus crispat, profesional…
Nu mai avem nimic sa ne spunem. Am consumat totul. Am varsat fiecare in celalalt tot ce am avut. Milioane de amintiri si de frustrari si de infringeri. Probabil ca fiecare, inconstient, a cerut o salvare de la celalalt, dar ar fi fost imposibil, ne minjiseram prea mult cu amintirile celuilalt ca si cind am trait fiecare doua vieti incolacite, a mea si a ei, ca reprezentarea aiuritoare a ADN-ului cu spirala parca fara de sfirsit…
— Nimic.
— Ma gindeam sa-ti fac o poza. Cerul si oceanul au culori minunate. Ireale.
Continua sa surida.
— Sigur. Dar nu aici. Sus. Pe stinci. Mai avem putin.
Aprob inclinind din cap si gifiind usor, din lipsa de miscare. Aparatul mi se balangane haotic pe burta, e greu; transpir pe timple si pe spate pentru ca soarele este din ce in ce mai puternic. Pina si auriul soarelui pare ca bate spre portocaliu, a imprumutat ceva din culoarea pietrelor…
Sus pe platou bate vintul, un vint uscat, dar placut, nici fierbinte, nici rece.
O privesc din nou si constat ca nu am mai vazut-o niciodata in pantaloni scurti. Si fara sa vreau ii admir picioarele lungi, bronzate si puternice, sint pofticios un pic. Dar e doar dorinta, pofta. Nimic altceva. Si esteticul venit dinspre fotografie… Doar atit…
De ce oare nu s-a putut? Ce ne-a oprit? Ce m-a oprit pe mine? Frica de un nou inceput? Amintirile impartasite? Frica… Da, groaza unui nou film fara happy-end.
— Uite aici!
Imi striga tot in romaneste, desi stiu ca nu e prea elegant. Ceilalti colegi o privesc cu resemnare. E cu picioarele strinse, unul linga celalalt, cu miinile intinse, pe marginea stincilor si priveste spre mine cu un zimbet urias si resemnat si trist…
— Mai tii minte Titanicul?
Nu raspund imediat. Dar apuc aparatul cu mina dreapta.
— Secventa cind ea sta la prova… Actrita… Am uitat cum o cheama. In fine, n-are importanta. Sta la prova cu miinile desfacute, deschise, in bataia brizei…
— Da, tin minte, Diana…
— Fa-mi o poza asa, te rog…
Si ultimele doua cuvinte, te rog, au fost abia soptite.
Ridic aparatul, desi undeva in adinc, in subconstient, stiu ca nu trebuie sa fac asta, ca risc enorm, ca acesta e momentul cel mai periculos si, Doamne, daca se intimpla ceva si…
Potrivesc expunerea tacticos in timp ce ea sta tot asa cu miinile ridicate. In jurul nostru si altii fac fotografii, sint raspinditi pe tot platoul, aud vocile frinte in conversatii de jur-imprejurul meu.
— Atentie! ii strig.
Si ea este atenta la mine si deschide bratele la maximum si eu incadrez atent, tacticos si, dupa un ragaz de o secunda sau doua, asa faceam intotdeauna cind trebuia sa trag un cadru bine gindit, apas pe buton. O singura data. Un foc. O imagine.
Cobor aparatul si incerc sa privesc poza in micul ecran de pe spatele aparatului, nu prea reusesc din cauza soarelui puternic, ma rotesc putin, cautind un unghi mai bun, imi scot ochelarii din toc, iar soarele care ma orbeste, in fine gasesc o pozitie umbrita si privesc.
E ea. Evident ca e ea. Am prins exact ce mi-am dorit. Un cadru excelent, o expresie care pare, desi nu vad prea bine, foarte frumoasa… As fi vrut sa am un aparat mai nou, cu un ecran mai mare, sa fiu sigur ca e imaginea perfecta. Ar trebui, totusi, sa mai incerc una…
Nu stiu cit timp a trecut de cind am declansat. Cinci secunde, zece, poate, maximum cincisprezece. Dar in fata mea, la sapte-opt metri nu mai e nimeni. Marginea stincilor e pustie. Doar oceanul si valurile sale…
Si nimic altceva.
Iar cuvintul e deznadejde. E un cuvint greu care se pronunta rar. Sau deloc.
Daca v-ati imaginat vreodata ca timpul poate ingheta intr-o carte postala de carton, atunci asa simt eu. Inghet si eu privind in fata o carte postala ca un zid. Un peisaj minunat in care nu se afla nici o fiinta. Cred ca o sa ma lovesc de acel zid care avanseaza spre mine…
49
Speranta
Nu stiu ce s-a mai intimplat. M-am speriat atit de tare, incit m-am impiedicat de ceva sau am alunecat pe pietris… Apoi am cazut pe jos printre pietre. Am un cucui mare undeva deasupra ochiului drept. Aparatul a scapat neatins…
E liniste. Sint tot pe stinci. Imi duc mina la fata si la cap. Umflatura pulseaza. Nu sint singur. Ceilalti misuna prin preajma. Unii fac poze. Pare ca nu s-a intimplat nimic. Nimeni nu se agita. Nu aud sirene sau voci impacientate urlind la telefoane mobile…
Mergem cu totii spre un panou mare de lemn pe care scrie in engleza ca ne aflam la Capul Bunei Sperante. Sint nauc si tot nu inteleg unde e Diana. Sau nu vreau sa inteleg… Am vazut printre membrii echipajului care ne insotesc, sint vreo cinci in aceleasi uniforme albe, dar cu elemente vestimentare mai putin oficiale, pantaloni scurti, pantofi de sport, tricouri, oarece discutii soptite in care mi s-a parut ca am auzit pomenit numele Dianei. Nu stiu ce ar trebui sa fac, sa ma duc si sa le spun ca ea voia sa se arunce de pe stinci, ca venirea ei aici a fost unicul scop al participarii la aceasta ultima croaziera, desi stia ca se va vedea din nou cu italianul ala porc… Nu stia de mine. Ei si?
— Sinteti bine, nu-i asa? ma intreaba o domnisoara in uniforma, intr-o engleza cu un accent pronuntat. V-ati revenit, nu-i asa?
— Da, cred…
— Poate ca a fost o ameteala. Mai facem citeva fotografii si mergem spre autocar. Si apoi la masa.
— Da, sigur, dar…
— Daca aveti nevoie de ceva, sa-mi spuneti.
— Da, sigur, dar…
— Vreti un pic de apa?
— Nu. Nu, multumesc.
Nu am curajul sa intreb? Privesc la aparat, pe ecran e inca poza ei.
— Diana, colega ta?
Zimbet profesional.
— Era pe aici. Ma uit dupa ea. E pe aici.
Eu ma uit dupa ea si n-o vad. Si ei stiu ca nu mai e. Ar trebui sa stie. Nu vor sa sperie turistii?
Nu am curajul sa privesc in jos, acolo pe marginea stincii. Mi-e frica de ceea ce pot vedea. Nu sint un viteaz. Dar probabil ca cineva a privit si in jos. Vreun coleg sau vreo colega din echipaj. Cineva ar fi trebuit sa faca ceva…
Facem fotografii cu totii, cu grupul; tinara care a conversat cu mine acum citeva minute colecteaza o duzina de savoniere digitale si declanseaza cite o imagine cu acelasi grup pe fiecare aparat. Grupul ride, se distreaza, se strimba. E poza pe care o pui in rama deasupra biroului sau o trimiti pe e-mail colegilor de serviciu, dovada ca ai fost acolo, la Capul Bunei Sperante.
Ciudat, de pe stincile maro-roscate, un fel de rozatoare mari, cenusiu-maronii si ele, ne privesc impasibile, sint atit de obisnuite cu turistii, sau poate ca nici nu ne privesc, pentru ca nu le vad ochii, poate stau doar la soare, dorm, viseaza si rid de noi in sinea lor…
Am mincat absent la restaurant. Nu mai stiu ce. Am mincat ca un automat. A fost gustos. Si am baut apa. Multa apa. M-am intors pe nava si am tot asteptat sa apara. Am sunat-o. De zeci de ori timp de doua ore. Telefonul era inchis. M-am dus sa intreb. N-o mai vazuse nimeni din excursie sau de la masa. Nu se stia prea exact. Totusi cineva i-a anuntat disparitia. Capitanul a fost informat. Nu s-au ingrijorat la inceput prea tare. Am vorbit si eu cu capitanul, parea serios, dar nu speriat. A explicat ca, citez, probabil s-a produs vreun mic incident neplacut.
Dar a doua zi, cind vaporul trebuia sa plece si ea tot nu aparuse, situatia a fost raportata politiei sud-africane… Au trimis un elicopter la Capul Bunei Sperante. Eu am ramas la bord, n-am avut curajul sa cer sa merg cu ei. Nu au gasit-o.
Vaporul trebuia sa plece mai departe. Mi-a fost frica sa ramin singur in oras. Mi-era frica, groaza ca o voi gasi prin vreun hau, lovita de valuri si de stinci, descompusa de apa verde a oceanului…
Capitanul a raportat incidentul la companie. Au mai intirziat o zi. A avut o scurta discutie si cu mine. Era usor incurcat, dar a promis ca va face tot ce e posibil sa rezolve aceasta enigma. Asa a zis, aceasta enigma. Un cuvint atent ales, elegant, diplomatic, fara panica sau responsabilitati suplimentare. Politia nu ne-a cerut declaratii noua, pasagerilor. A discutat doar cu echipajul. Au gasit si o scuza pentru intirziere: o excursie surpriza. Turistii au vizitat Parcul national Table Mountain si insula Robben, cea pe care a fost inchis Nelson Mandela. Nimeni nu a avut nimic de obiectat… Au fost multumiti. Au facut cu totii mii de poze…
Eu am ramas la bord si, cind Queen of the Seven Seas s-a desprins de cheiul masiv al portului Cape Town, chiar atunci, am aruncat aparatul peste bord. A cazut greu si cu un pleoscait infundat. N-a observat nimeni. Sau n-au vrut sa observe. L-am vazut cum se scufunda, cu ultima ei fotografie afisata pe ecranul mic. Fara nici un regret. Am inghitit greu nodul din git si, clatinindu-ma, am hotarit sa incep noua mea viata… Atunci nu stiam cum si de unde…
Am hotarit sa stau ascuns restul calatoriei. Nu mai aveam chef de nimeni si nimic.
Navigam deja de o zi cind inainte de amiaza a batut cineva la usa cabinei. Am sarit gindindu-ma ca e careva care imi da vreo veste despre ea; capitanul imi promisese ca, daca politia sud-africana are orice informatie, i-o vor comunica imediat si apoi el mie. Am deschis.
Era Caja cu j care se pronunta i.
Avea pe ea un tricou lung si alb cu ceva foarte colorat desenat pe piept, picioarele goale, parul legat cu un snur roz, intr-o parte. Un zimbet timid, abia schitat si doua sticle de bere. Doua Carl’s.
— N-am chef, am incercat sa ma impotrivesc.
M-a impins in camera usor, dar foarte ferm si a pus sticlele aburinde pe birou.
— Alex, vrei sa te culci cu mine?
Probabil ca am privit-o cu o mutra atit de jalnica, incit a inceput sa rida.
— Nu vreau, Caja. Nu vreau sa fac dragoste si nu vreau nici bere.
— Ba vrei!
Si m-a sarutat pe gura cu atita patima, incit am acceptat. De pofta. Si berea dupa. Desi nu mai era tot atit de rece.
Nu stiu cit a mai durat calatoria. Citeva zile, o saptamina sau mai mult. Din cind in cind duceam mina dupa aparatul foto si imi aminteam de tot ce se intimplase. Caja m-a carat la discoteca si la masaj si peste tot ma provoca. Am avut un gind sa o rog sa-mi returneze pozele, adica sa le stearga, apoi mi-am dat seama ca sint stupid. Nu stiu ce voia fata asta de la mine, dar eram constient ca imediat ce vom debarca in La Valletta si ne vom desparti, va uita de mine si va pastra pozele. Cred ca undeva in mintea ei complicata sau simpla si diferita, ea asa ma platea pentru serviciul facut. Pe maica-sa am mai vazut-o doar de vreo trei ori, seara la masa, la alta masa, o data alaturi de capitan, alta data linga un domn bine, cu pipa si aroma de britanic. Nu-si dorea cuceriri, doar companii…
Caja s-a straduit mult, ca si cind s-ar fi simtit raspunzatoare pentru mine, alterna unele gesturi de fiica rasfatata cu cele de amanta patimasa. Am baut multa bere daneza si o chestie ciudata pe care tot ea a gasit-o si care se cheama Akvavit, ca si bautura acelei finlandeze… Am facut sex, nu se poate numi dragoste, in tot felul de cotloane si la un moment dat am fost constient ca fetita Caja incerca un curs de maturizare accelerata, folosindu-ma pe mine. Cred ca m-am gindit o data la romanul lui Bromfield, Vin ploile, si m-am decis ca ar trebui sa-l recitesc acum, la cincizeci de ani. Am iubit-o intr-o barca de salvare si intr-un colt de bar, la ore tirzii, ba si, ca intr-un film porno slab, pe o chiuveta la toaleta fetelor, dupa ce blocasem usa, desi ea ar fi vrut sa o lase deschisa, si in piscina in timpul unui film cu James Bond la care se uitau cel putin 150 de pasageri, asa ca nimeni nu ne-a bagat in seama gemetele printre atitea impuscaturi.
Asa a fost pina in La Valletta, cind a debarcat dupa un ultim sarut patimas pe gura, chiar la marginea pasarelei. Si a disparut apoi. M-am cazat imediat la Great Harbour Hotel, aveam vederea spre golf si am plecat – era inca devreme pentru masa sau somn – sa ma plimb.
Am gasit Muzeul Malta at War si m-am oprit. Am platit taxa si am intrat cu sfiala si curiozitate si poate cu un fel de speranta ascunsa. Calatoria pe mare raminea in urma. Miine, un avion charter spre Bucuresti si apoi…
O domnita m-a lovit cu un pliant in cap si apoi, scuzindu-se, a inceput sa spuna in engleza ca nu stie daca acea casca din vitrina e nemteasca sau britanica, pentru ca nu prea se pricepe. Mi-a scapat o injuratura pe jumatate inghitita. Si ea a exclamat:
— Aaa, sinteti roman. Ce bine! Nu vreti sa-mi explicati si mie aici, arata pe harta din miini, unde se afla…
Si asa a inceput cealalta parte din viata mea. De aceea am folosit cuvintul speranta…
AUTORUL
BOGDAN HRIB s-a nascut in 1966, la Bucuresti. Desi a absolvit Facultatea de Constructii Civile, nu a lucrat niciodata ca inginer. Fotograf si jurnalist, el publica reportaje, interviuri si recenzii de carte in presa romaneasca. A fondat Editura Tritonic in 1993 si este consilier editorial la Crime Scene si la Publicatiile Flacara. A sustinut prelegeri despre editarea de carte, relatii publice si fotojurnalism la mai multe universitati. Este vicepresedinte al Romanian Crime Writers Club (2010) si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania (2011), precum si coordonator de proiect pentru Mystery & Thriller Festival.
A scris o carte cu retete pentru salate – Salad Bar, pe care a semnat-o cu pseudonim. A publicat romanele: Filiera greceasca (2006), Blestemul manuscrisului (coautor impreuna cu Razvan Dolea, 2008) si Somalia, Mon Amour (coautor impreuna cu Sofia Matei, 2009), toate trei la Tritonic; urmatorul din serie, Ucideti generalul, a aparut la Crime Scene in 2011 si a fost tradus in limba engleza, in acelasi an, cu titlul Kill the General, la editura britanica Profusion Crime.
CARTEA
“Acest roman ar trebui sa fie un omagiu adus fotografiei si fotografilor. Tatal meu mi-a pus aparatul in mina, mama mea m-a sustinut, prietenii mei mi-au cerut pozele, le-au cumparat si le-au pastrat, probabil; colegii din presa si maestrii cei mari si vechi din Asociatia Artistilor Fotografi m-au incurajat si m-au invatat, copilul meu si sotia mea fotografiaza si ei cu o savoniera digitala, cu un telefon sau din cind in cind reusesc sa puna mina pe batrinul si uriasul meu aparat. Am pastrat fotografia doar ca o firava si timida pasiune de vacanta si timp liber; din nefericire citeodata, si nu rar, sufar din cauza asta…” (Bogdan Hrib)
“Expert al suspansului, al neprevazutului, al stilului alert si palpitant, Bogdan Hrib vine in romanul psihologic cu toate aceste calitati care se dovedesc fertile si manevreaza cu siguranta destine verosimile, dar si incitante. Pariez ca el isi va cuceri si de data asta cititorii.” (Horia Garbea)
Galerie foto
