– FRAGMENT –
Intr-una din serile cind, in tihna conacului batrin, boiernasii romani, auzindu-i pe cavaleri cum vorbesc, simteau ca prind aripi sau altii dintre ei, mai slabi de inger, ziceau ca ii trec fiori de gheata prin sira spinarii, politia sau ce apara pe atunci ordinea in Principate a dat buzna inauntru si a umflat pe toata lumea. Domnitorul Grigore Ghica, prin iscoade, a fost din vreme instiintat ca in cetate au loc intilniri bizare si ca tineri din familii bune boieresti sint corupti de niste pretinsi nobili rusi, dar care, prin felul lor de-a se purta, nu par ca ar apartine elitei din acea parte a lumii. Cine stie ce neam stricat or fi, probabil tot grecotei, de a caror amintire romanii nu se vindecasera, fiindca nici epoca fanariota nu se incheiase de mult. Dar daca nu erau greci, ci venetici din astia noi, frantuji, talieni, nemti, care nu-si gaseau liniste acasa la ei si umblau din poarta-n poarta, ca sa imbolnaveasca si mintile altor natii? Domnitorul roman se temea ca scapa situatia din mina, ciondanindu-se des cu boierimea, dar cel mai mult il infuriau pustanii care cereau reforme, propasire, dezrobire. Se apropia, de altminteri, vremea lui Mitica Filipescu, minte dezghetata, dar care a platit scump curajul sau, aruncat de Voda in temnita ca un detinut politic avant la lettre si lasat acolo sa putrezeasca, aceasta pe la 1840. Balcescu a fost mai norocos, a iesit dupa trei ani si prin faptele lui a intrat de-a pururi in panteonul national. Ca sa nu declanseze un scandal diplomatic, autoritatile nu s-au legat de cavaleri. Generalul Kiselev avea nenumarati ochi cu care urmarea forfota din Principate. Stia batrinul ca romanii sint un neam indisciplinat, dar care, daca-i pui strins zabala, nu se mai razvrateste. Regulamentele modernizau tara impleticita timp de secole in salvarii otomani, dar, dincolo de modernizare, politica ruseasca avea planuri mari cu mirtoagele dunarene, anexarea, pastele mamii voastre de destrabalati, transformarea in gubernii si atunci vedem noi care-i mai tare, prefacatoria voastra sau biciul nostru? Si tot noi vom sti ce e mai bine pentru voi, in asa fel incit vom alege din rindul vostru slugile pe care acum le desconsiderati si le vom da putere, fiindca asta am invatat noi de la Ivan Groznii, ca sluga ridicata in rang e cel mai amarnic stapin si joaca precum nimeni altcineva pe oasele celui care odinioara i-a fost boier… Asa gindea generalul si planurile clocite de el clocoteau la Moscova sau la Sankt Petersburg, acolo unde toata aristocratia rusa, purtata de valuri de sampanie, traia reverii imperialiste si credea ca nu mai are egal in lume.
La noi, echipaje luxoase hurducau pe Podul Mogosoaiei, grabindu-se spre Curtea Domneasca. Inauntru se leganau cucoane rasfatate, infasurate in saluri scumpe, purtind inele si bratari care le stringeau antebratul, cu obrajii rosii, ochii incondeiati si chicotind tot timpul fara nici o explicatie. Barbatii lor, dirji si incruntati, lepadasera portul turcesc si poate nu se simteau chiar in largul lor, de vreme ce ii cam stringeau noile haine europenesti. Dar mai stiau ca vin prefaceri primejdioase si ca din toate mahalale se vor ridica nori mari de praf. Lor, in pofida puterii de care dispuneau, le va fi foarte greu sa-i imprastie, si acesta era inca un motiv serios al indispozitiei. De o parte si de alta a drumului strajuia intunericul, in a carui masa compacta licareau lumini razlete. Casele oamenilor bogati dormeau somn adinc, scufundate in aceleasi curti inabusite de verdeata si flori. In spatele ferestrelor zavorite si al draperiilor groase de catifea se consumau vicii fara glas, ultime zvicniri ale unor madulare molesite. In urma incendiului din 1812, acelasi an cind Napoleon isi prapadise frumusete de armata prin coclauri inghetate, Curtea Noua Domneasca, ridicata cu vreo patru decenii in urma de Alexandru Ipsilanti, arsese din temelii. De atunci a inceput sa i se spuna Curtea Arsa si domnii revenisera la Curtea Veche, uitata pina atunci si paraginita. Dar, pina ce avea sa se inalte de cealalta parte a girlei noul palat, mai trebuia sa curga ceva vreme. Domnitorii insa nu faceau caz de resedintele lor. Cu putine exceptii, nu au avut simt estetic si orgoliu de constructori, de aceea aspectul de satra al casei unde vietuiau le pria de minune. Tot calatorii straini spun ca, fata de palatele din Apus, ale noastre erau bicisnice, semanind mai degraba cu un sir de scorburi legate unele de altele prin ganguri care traversau corpul cladirii si uneau, cu suspect de multa usurinta, incaperile unde locuiau slugile de acelea unde isi duceau traiul domnul si familia sa. De asemenea, in curtea interioara, orataniile si animalele domestice se simteau ca la ele acasa, iar mirosurile grele care urcau din bucatarie se impleteau cu parfumurile domnitelor, realizind un amestec care intorcea oricui stomacul pe dos. Mai intrau aici, cind ti-era lumea mai draga, carute hodorogite si zgomotul produs facea si mai nesuferita viata. Odata parasita de boieri, Curtea Arsa a devenit repede un fel de Curte a miracolelor, loc administrat de bande de raufacatori, unde nimeni nu murea de foame. Dar puteai sa mori injunghiat, vorbele urite si blestemele erau slobode si atitau singele cotcarilor. Daca se mai gasea pe acolo vreun nebun care spunea ca e om-pasare era iute crezut, dar vai de capul lui daca nu putea sa dovedeasca de ce e in stare. Facea omul eforturi disperate ca sa se ridice de la pamint, fiindca altfel era pe loc taiat de aceia care, intr-o lume ca a lor, nu sufereau sub nici un chip minciuna. Despre Curtea Arsa a Bucurestilor au circulat numeroase legende, una mai picanta decit alta. Se aciuisera pe acolo si raspopiti care nu venisera cu miinile goale, ci adusesera luminari furate de la nu stiu ce schit, cu insusirea de-a nu se consuma si de-a arde fara incetare. De asemenea, se pripasisera pe acolo si tilhari fugiti de sub paza poterei. De cite batai indurasera, ajunsesera sa nu se mai sinchiseasca de propria piele de care, in ceasurile asfintitului, cind aerul se inrosea, se dezbracau fara sa simta nici o durere, ca de o haina, si apareau in lumina crepusculara ca niste sfinti jupuiti, statui de rubin viu, pulsatil. Dupa cum erau si sarlatani ce scoteau de sub bulendre cioburi de oglinzi in care-i invitau pe alti pungasi sa se priveasca. Iar acestia, uitindu-se, incepeau sa urle instantaneu fiindca nu se mai recunosteau, si in locul mutrei, oricit de pocite, vedeau clont de bufnita sau coarne rasucite de tap ori berbec sau alt monstru cu ochi poliedrici ca de albina. Oglinzile erau vrajite si scoteau la iveala ascunzisuri ale omului. Intr-un asemenea loc au nimerit cavalerii de Malta si, de la bun inceput, toata pegra aceea slinoasa si fosforescenta i-a cercetat cu maxima curiozitate. Nu mai vazusera asa ceva, de unde veneau fapturile acelea neparind sa apartina nici unui strat social oricit de sfarimicios? Si poate tot atunci, un pezevenghi cu ochi patrunzatori, care citea direct in sufletul omului si rupea fara mila invelisurile, a strigat: Paselor, ce cautati aici? Secatura nu stia ca Pasa e diminutivul in ruseste al lui Pavel si astfel o nimerise bine, divulgind din prima incercare identitatea acelor ratacitori enigmatici. Cavalerii, auzindu-se astfel strigati, au tresarit si probabil ca asa s-au si hotarit sa ramina acolo, la curte, in mijlocul unei adunaturi de oameni fara capatii. Dupa scandalul produs de descinderea politiei, nici o familie buna boiereasca nu mai voia sa-i primeasca. Erau goniti de peste tot si toate casele de vaza le erau inchise. Faima rea care a inceput sa creasca in jurul lor, aceea de corupatori ai tinerei generatii, nu putea fi infirmata. Aparatorii vechii ordini erau din ce in ce mai indirjiti si coltosi, iar firavele incercari exprimate in favoarea lor nu au avut izbinda. Erau acuzati de grave abateri de la invatatura ortodoxa si de asemenea li se puneau in circa pacate si mai mari, cum ar fi acela al hulirii numelui lui Hristos si al lipsei de respect pentru sfintele icoane. Erau considerati filosofi fara suflet, cugetind abstract si raspindind in jur vidul cunoasterii fara Dumnezeu. Amalgamati cu masonii, erau de asemenea invinuiti pentru faptul ca vorbeau cu trufie despre Marele Arhitect al Universului, ca si cind lumea ar fi iesit din masuratori facute cu echerul si compasul si nu fiindca a zidit-o duhul sfint. Se mai spunea despre ei ca nu au pus niciodata piciorul in biserica si o priveau de sus, considerind ca tainele savirsite acolo sint nesemnificative si vulgarizate fata de secretele pe care le vehiculau ei si la care aveau acces doar cei initiati. Bietii cavaleri, incoltiti din toate partile, si-au gasit astfel refugiu printre vagabonzi. Calea aleasa de ei a fost ca de la sine inteleasa, fiindca doar oamenii de foarte joasa conditie mai puteau sa-i inteleaga. Surtucul peticit al bufonului sau al pribeagului era tot ce le mai raminea pentru a supravietui. Dar si aici, la Curtea Arsa, privirile care-i cercetau nu erau neaparat incarcate de bunavointa. Si aici simteau ostilitate. E drept ca nuanta era mai degraba de neincredere decit de respingere. De aceea nici nu au mai fost goniti. Printre tilhari si sarlatani, betivi si pierde-vara, hotomani si proscrisi, ei se puteau ascunde fiindca in sufletul lor umbrit de melancolie se dizolva cite putin din nefericirea fiecarei categorii. Cavalerii stiau ca vietuitoarele acelea zvirlite la marginea societatii nu se bucura decit rar si ca, in pofida clipelor cind petrec fara masura, traiesc in intuneric si nici nu mai asteapta ivirea soarelui. Ruinele innegrite conturau de jur-imprejur acelasi peisaj salbatic al dezolarii. Poterele nu se mai incumetau sa patrunda intr-o asemenea jungla si, ca printr-o intelegere comuna, oamenii erau lasati sa-si vada de viata lor rupta de ce se intimpla in restul orasului. Tot calatorii straini, ale caror insemnari despre Bucurestiul acelui inceput de veac s-au pastrat pina in zilele noastre, au spus despre Curtea Arsa ca era un loc otravit, dar ca acele stranii vietati numai cu otravuri se puteau hrani. Poate de aceea cavalerii de Malta si-au gasit aici salas. Doar ca admiterea lor trebuia conditionata de anumite fapte. Nimeni nu statea pe gratis. Judetul celor mai temuti tilhari hotarise ca viitorii lor tovarasi trebuie selectati sever. Daca nu se facusera cunoscuti prin cine stie ce blestematii, jafuri, siluiri, omoruri, atunci le ramineau alte forme ale pacatului, dintre care cea mai distinsa era magia. Locuitorii Curtii puteau fi si vrajitori. De la luminarile care ardeau continuu la cioburile fermecate de oglinda, sirul ciudateniilor nu cunostea sfirsit. Anomaliile aveau voie sa se inmulteasca si, cu cit era abaterea mai mare, cu atit autorul ei mai apreciat. Despre cavaleri se zvonise deja ca sint respinsi de lumea buna, de cler, de insusi Voda. Daca erau atit de pacatosi, apoi pacatele acelea aveau locul cel mai potrivit de desfasurare chiar la Curtea miracolelor si a proscrisilor, nu in alta parte. Dar ei nu se faceau remarcati prin nimic. Altfel spus, trindaveau, ceea ce era de ajuns pentru a spori nemultumirea. Pina cind aveau de gind sa huzureasca? Ziua aceea nu s-a lasat insa prea mult asteptata. A fost tot spre asfintit, cind toate se inroseau, ruinele luceau hipnotic, vegetatia care acoperea gaurile cascate in fostele ziduri ale cetatii se incilcea fioros si capata asprimea metalului. In acel ceas care separa lumina de intuneric doar prin grosimea unui fir de par, cei trei cavaleri s-au hotarit sa apara in toata splendoarea lor. Au aruncat de pe ei mantia de cenusa si si-au dezvelit astfel pieptarul pe care erau brodate semnele inaltului rang. Verde si galben… Dragonul de smarald serpuia spre cerul boreal care acoperea bolta scutului. Era acolo tot zbuciumul singelui lor distilat in mai multe rinduri pina ce se esentializase si crease o suita de hieroglife ca niste scari ale marelui urcus. Istoria, pornita din negura inflacarata a cruciadelor, strabatuse nenumarate etape ca sa atinga punctul zero, altar al ultimei taine inainte de tacere. Nu se stie unde au avut ei ascunse arcurile pe care atunci le-au ridicat si, ca-n vechime, ca in alte imprejurari-limita in timpul razboaielor sau in vreme de pace, cind oamenii uita cine sint si e necesar sa li se aminteasca originea, au slobozit sagetile care nu s-au mai intors niciodata pe pamint. Vagabonzii de fata au inmarmurit vazind traiectoria neobisnuit de inalta pe care sagetile o capatau pina acolo incit nu mai puteau fi deslusite, si atunci oricine si-ar fi inchipuit ca sint pasari sau mai mult de atit, ingeri zburind razant cu marginea cea mai departata a universului. Soarele si-a prelungit apusul, a stat si el intr-o mareata asteptare, clipe privilegiate, iesite din timp, daruri facute oamenilor ignoranti. Poate tot orasul atunci s-a infiorat, biserici, conace si hanuri, surugii, potcovari si tircovnici, giubeaua, calpacul si ceara sigiliului domnesc, toate au tremurat atinse de o febra misterioasa. Paselor, ce-ati facut? a urlat atunci starostele Curtii, o huiduma de om, ale carui miini ca niste lopeti s-au impreunat, subtiindu-se si pregatindu-se de rugaciune. Nu a trecut multa vreme si a inceput sa ploua. Cu singe. A plouat ore in sir, timp in care soarele nu mai apunea, ci lumina cu si mai multa tarie si transforma ploaia rosie intr-o feerie stralucitoare. Cavalerii, ca niste sacerdoti neclintiti, se aflau in centrul acelei ingemanari si blazonul lor ardea cel mai puternic. Dragonul de smarald s-a smuls atunci din broderie si s-a inaltat la cer, croindu-si in sens invers drum prin ploaia necontenita. Era un schimb neobisnuit de oficii intre cer si pamint. Ce dadea unul? Cum raspundea celalalt? Nu din pamint asadar izvora singele, ci din cer, iar pasarea primordiala nu venea de sus, ci tisnise din pieptul unor muritori. Dupa ce n-a mai curs picur, toata cetatea arata ca invelita intr-o mantie purpurie. Naclaite erau hainele si parul oamenilor, imbibate birnele care podeau ulitele, ca si lemnul portilor. Pamintul mustea hemoragic deoarece supsese cea mai mare cantitate de singe. Dar de undeva de sus privelistea era fara pereche. Odata ce noaptea s-a lasat adinc, cetatea continua sa luceasca sub aceeasi purpura nestinsa.
AUTORUL
Dan Stanca se apropie vertiginos de 60 de ani. A debutat editorial cu romanul Vintul sau tipatul altuia. A lucrat ani multi la cotidianul “Romania libera”, unde a publicat sute de articole. De asemenea, prezenta sa in presa culturala, de la “Romania literara” la “Luceafarul” si de la “Apostrof” la “Convorbiri literare”, acopera un interval de mai bine de doua decenii. Vocatia sa este insa aceea de romancier. A publicat pina in prezent 17 romane, dintre care amintim: Morminte stravezii, Muntele viu, Ritualul noptii, Mila frunzelor, Mut, Cei calzi si cei reci, Noaptea lui Iuda, A doua zi dupa moarte, Ultima biserica, Apocalips aminat. A primit de doua ori Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. A fost nominalizat, tot in doua rinduri, la aceeasi distinctie. A mai primit Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, dupa cum a mai fost premiat de revistele “Ateneu” si “Flacara”. Romanul sau Noaptea lui Iuda a fost nominalizat la Premiul Cartea Anului al revistei “Romania literara”, in anul 2007. Romanul Morminte stravezii a fost tradus in limba maghiara, in 2011, la editura Napkut din Budapesta.
CARTEA
Craii si mortiieste un roman vindecator, dupa cum marturiseste insusi Dan Stanca, scris cu speranta in forta eliberatoare a cuvintului. Asa cum cei trei crai taumaturgi, veniti de la Rasarit, au reusit sa infaptuiasca miracolul promis, asa si “scriitorasul” Horia Stanciu va spune o poveste uluitoare, cu ramificatii ezoterice, la sfirsitul careia va iesi din scena, tot miraculos, rupind lanturile unui trecut ignobil. Toti – Diana, muza cruda, frizind sociopatia, cei trei crai de timpuri noi: Pasadia, Pirgu, Pantazi, tot trecutul – vor ramine sub domnia efemerului, iar el, sub mantia cavalerilor de Malta, va disparea fara sa i se mai dea vreodata de urma.
“Cartea aceasta este o reverie, dar si o flagelare. Am scris-o in urma cu un an, lasindu-ma prada unei viziuni care musca din mine ca un acid. Punind pe hirtie fantasme inversunate, am scapat de acele obsesii care-mi faceau viata imposibila. Dar am si adulmecat dira astrala a lui Mateiu Caragiale. Literatura are aceasta calitate de a ne lecui de noi insine, intr-un catharsis. Dragostea, am aflat, merge cu moartea de mina, imblinzind intunericul, strabatind tenebre, mistuind raul din sufletele noastre torturate. Am iesit la liman: in scrum sint brodate cele mai gingase dantele… sotia si fetita mea stiu. Precum stie si ingerul care ne vegheaza pe toti deopotriva: oameni si personaje…” – Dan Stanca