Despre talentul, sarmul, perspicacitatea, inspiratia celor patru componenti, nu incape discutie. Oamenii s-au nascut pentru rock, au deprins meseria prin munca asidua, au dat totul pentru ea si chiar au murit din cauza ei – vezi sfirsitul simbolic al bateristului John Bonham. Iar ca legenda sa fie completa, Bonham a avut parte de un fiu, Jason, care a continuat meseria tatalui, fiind azi un baterist apreciat, in trupa Black Country Communion. N-am avut niciodata opacitatea sa cred ca Led Zeppelin ar fi apelat la magia neagra, cum se zvonea, ca sa obtina succesul. Si nu un succes de sezon, de epoca, datat stilistic, tributar unor conjuncturi favorabile.
Pina de curind, am avut insa un ghimpe otravit impotriva atitudinii lor fata de sursele de inspiratie. Rockul, dupa cum se stie, este “fiul bluesului”, vorba lui Muddy Waters. Or, cei doi “compozitori” de la Zeppelin, Robert Plant & Jimmy Page, n-au gasit de cuviinta sa recunoasca faptul elementar, deloc de blamat, ca la originea multor piese cu care au cucerit publicul de pe tot mapamondul se afla partituri, detectabile nota cu nota pe intinse pasaje, ale caror autori chiar traiau, nu murisera. O fi rock-and-rollul cultura populara, dar popularitatea vizeaza raspindirea, nu folosinta comuna. De ce zeppelinii s-au cramponat ani de zile sa nu recunoasca evidenta, consemnata de atitia oameni din bransa? Tine, probabil, de orgoliu, de rusine, de ingimfare, n-as putea preciza. Fapt e ca umbra acestei infumurari a plutit deasupra unei realizari de exceptie. Pentru ca, n-am cum nega, forta Led Zeppelin plaseaza foarte sus nivelul genului rock si face cinste artei muzicale. Am croncanit eu contra, insa primul meu DVD original a fost incomparabilul The Song Remains the Same, cumparat inainte sa am aparat de redare. Pot afirma linistit Led Zeppelin se numara printre numele de baza ale “panteonului” propriu. Cu atit mai mult cu cit, in fine, si-au recunoscut inaintasii!
Acum cinci ani, in noiembrie 2007, au tinut un concert in sala Q2 din Londra, in onoarea patronului casei Atlantic, Ahmet Ertegun, unde si-au scos cele mai bune albume, inainte sa-si infiinteze propria firma. Reuniunea celor trei echipieri, la care s-a adaugat firesc fiul bateristului disparut, contine, parcimonios etalate, ingredientele come back-ului, din soiul abundent in showbiz. Page pastreaza agilitatea de odinioara, desi arata ca un dentist pensionat si “rupe” chitara ca un rock star satul de circ. Plant isi chinuie din rasputeri beregata ca sa obtina icnetele cu care isteriza pitipoancele prin marile orase. Amindoi au figuri marcate de trecerea timpului si alura de satiri batrini, care nu alearga, totusi, dupa femei, fiindca nu scapa de ele! John Paul Jones e cel care, spun cunoscatorii culiselor, a echilibrat angrenajul muzical, mijlocind intre forta dezlantuita a bateriei si arpegiile inlantuite ale chitarei. Jones e si in spectacolul de fata omul care da impresia de normalitate si estompeaza figurile celor doi pina la stadiul de umbre colorate in genul psychedelic art.
Dar noutatea, repet, este ca Plant pronunta, cam chinuit, numele compozitorilor care le-au inspirat citeva piese: Robert Johnson, Blind Willie Johnson etc. Never too late!