MediaPro Pictures si-a consolidat pozitia de principal furnizor de filme pentru piata locala, aproape exclusiv comedii. Totusi, filmul romanesc cu cei mai multi spectatori in 2012 a fost comedia Despre oameni si melci, regizata si produsa (prin Libra Film) de Tudor Giurgiu, care a fost vazuta, potrivit cinemagia.ro, de 62.823 de spectatori, cu aproximativ 7.000 mai multi decit Eu cind vreau sa fluier, fluier, succesul anului 2010 (cu 55.858 de spectatori), si dublu fata de Nasa, succesul romanesc din 2011, cu 26.788 de spectatori. La capitolul incasari, situatia e un pic diferita, comedia romantica (marca MediaPro Pictures) Minte-ma frumos vinzind 55.629 de bilete in 2012, dar avind incasari mai mari (956.036 RON) decit filmul lui Tudor Giurgiu, pentru ca a rulat mai ales in multiplexuri. Acest lucru plaseaza filmul lui Iura Luncasu (care a avut si cel mai bun weekend de lansare din ultimii 10 ani) pe locul 41 in box office-ul local, in vreme ce Despre oameni si melci e pe 55, cu incasari de 753.156 RON.
Dupa dealuri a produs aproape 500.000 RON
Situat pe locul 78, Dupa dealuri, filmul produs si regizat de Cristian Mungiu (prin Mobra Films), care a obtinut la Cannes Premiul pentru scenariu si Premiul de interpretare feminina ex-aequo – Cosmina Stratan si Cristina Flutur, a facut 498.701 RON, mai putin decit comedia Ho Ho Ho 2: O loterie de familie (de Jesús del Cerro), care, desi a fost vazuta pina acum de 38.638 de spectatori, se afla pe locul 65 datorita incasarilor de 591.799 RON. Alte doua filme produse de MediaPro Pictures ocupa locurile urmatoare, dar cu rezultate mai slabe. S-a furat mireasa (regia Jesús del Cerro) e pe locul 97, cu 17.967 de spectatori, iar filmul lui Sergiu Nicolaescu Ultimul corupt din Romania se afla pe 112, cu 13.195 de spectatori, mai putin decit Undeva la Palilula (care e pe 126), dar cu incasari mai mari decit lungmetrajul de debut al lui Silviu Purcarete, produs de Libra Film. Se esaloneaza descendent debutul lui Lucian Georgescu, Tatal fantoma, Hot Shorts (trei scurtmetraje livrate impreuna de MediaPro Pictures), Si caii sint verzi pe pereti de Dan Chisu (produs de Family Film), debutul lui Paul Negoescu, O luna in Thailanda (produs de HiFilm Productions). Unul dintre cele mai bune filme romanesti ale anului, Toata lumea din familia noastra, de Radu Jude (produs de HiFilm Productions), a fost vazut de un numar rusinos de spectatori, oricit s-a scris despre el in timpul Festivalului de la Berlin si dupa – doar 6.952. Mama ei de tranzitie!?! de Cristina Nichitus a facut 840 de spectatori, in vreme ce merituosul debut al lui Gabriel Achim, Visul lui Adalbert, se afla si el mult mai jos decit merita, pe locul 160, cu 341 de spectatori. Trei zile pina la Craciun, docudrama lui Radu Gabrea, lansata in preajma Craciunului, are cei mai putini spectatori dintre productiile romanesti.
Mai multe multiplexuri
Fata de 2011, cind 168 de filme au rulat pe marile ecrane din Romania, in 2012 numarul lor a crescut la 173 (in 2010 au fost 151). Nu e un record. In 2009 au fost 184 de premiere, iar in 2008, 176, dar ce e imbucurator e ca box office-ul (adica incasarile) a crescut fata de anul trecut si la fel numarul de bilete vindute (trendul e ascendent, in 2010 incasarile la blockbuster-uri aproape se dublasera fata de 2008 si 2009). Inca nu e gata statistica pe intreg anul 2012, dar pina la inceputul lui august numarul de spectatori deja crescuse cu 6,4%, iar incasarile cu 4,1%. Meritul acestui trend apartine multiplexurilor, care au continuat sa se inmulteasca. Fireste, conteaza si filmele. Profiturile companiei de distributie Cineplex crescusera in primele sapte luni ale lui 2011 cu 95% numai datorita Epocii de gheata 4: Continente in deriva/Ice Age 4 – Continental Drift. Acest film s-a pastrat in fruntea topului si termina anul 2012 invingator, fiind vazut de 358.430 de persoane si avind incasari de 6.981.473 RON. Un an foarte bun a fost si pentru Forum Film, care a distribuit in Romania Coordonata Skyfall/Skyfall (locul 2 in box office, cu 300.509 spectatori si incasari de 5.300.770 RON), precum si Razbunatorii/The Avengers (locul 4 in top, cu 206.540 de spectatori si incasari de 4.154.462 RON). Pe pozitia a treia se afla Saga Amurg: Zori de Zi – Partea a II-a/The Twilight Saga: Breaking Dawn – Part 2, distribuita de MediaPro Distribution. Top 10 e completat de: Cavalerul negru: Legenda renaste/The Dark Knight Rises, Madagascar 3: Fugariti prin Europa/Madagascar 3: Europe’s Most Wanted, Neinfricata/Brave, Barbati in negru 3/Men in Black 3, Furia titanilor/Wrath of the Titans si Placinta Americana. Din nou pe felie/American Reunion.
Top subiectiv
De alta factura e lista celor mai interesante titluri ale anului 2012 pe care am alcatuit-o mai jos si pe care v-o supunem spre adinca analiza:
1. Pe prima pozitie se afla filmul lui Cristian Mungiu Dupa dealuri, poate cel mai bun film iesit pe ecranele lumii in 2012. Mai complex si mai complicat decit 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, Dupa dealuri ia o tragedie reala si sufla in ea aer cald, facind-o translucida. Moartea tinerei Irina Cornici – devenita celebra pentru cazul de exorcism care a determinat presa de la noi sa-i demonizeze pe preotul si calugaritele care l-au efectuat – trimite pe ecran in mai multe directii decit am fi crezut, inclusiv in sus (divinitatea nu era, oricum, exclusa) si in jos (stratul de profunzime fiind destul de greu de perceput chiar si dupa doua vizionari). Lui Mungiu i-a iesit ceea ce multi cineasti spera sa obtina si nu reusesc decit rareori: un film cristalin, lucrat cu precizie si migala, care nu ii reflecta doar pe cei care l-au creat, ci si pe cei care il privesc, servind – dincolo de valoarea lui implicita – si ca oglinda. Nu doar realitatea imediata e obiectul ei, nu doar valoarea ei transcendentala ori sociala, ci si felul prin care aceasta oglinda poate conjuga raportarea noastra la lume. Dispunind de unul dintre cele mai plate si mai inteligente titluri din ultima vreme, Dupa dealuri poate fi ecranat sau, din contra, plin de sensuri, in functie de cel care il priveste. Lucru care ma indoiesc ca a putut fi planuit de autorul sau, venind mai degraba dintr-o anume stare de gratie.
2. Le Havre – Filmul lui Aki Kaurismäki a avut premiera mondiala in 2011, la Festivalul de la Cannes, dar a ajuns pe ecranele noastre in 2012. Faptul ca de la Cannes a plecat doar cu Premiul FIPRESCI a anuntat ecoul de care s-a bucurat mai apoi in lume. Cu alte cuvinte, a fost tratat ca un film mic, de mult mai mica respiratie decit dramele suple ale vremii sale, Melancholia sau The Artist, sau decit cele arborescente (The Tree of Life). Dar daca Melancholia se consuma, arde de la prima vizionare, Le Havre e genul de film pe care l-ai tot vedea datorita caldurii pe care o imprastie, umorului sau tandru, ambitiei idioate de a crede ca binele e rasplatit cu bine si ca in lumea de azi e suficient sa-ti pastrezi bunatatea demodata ca sa se ia si la altii. Lumea in care traiesc eroii, desi ne e contemporana, are tusa filmelor vechi frantuzesti (Jacques Tati e tata!), dar si un aer nostalgic nelegat de vreun spatiu ori timp anume. Prin asta, Le Havre functioneaza si ca un soi de „statement“: daca azi aparatele electrice sint facute sa se strice definitiv dupa doi ani, la Kaurismäki ce dureaza nu are legatura cu valoarea economica. Modestia filmului nu e mimata. Am verificat-o la a doua vizionare, cind, chiar stiind poantele, m-am distrat mai bine ca prima oara.
3. Nu am vazut The Artist decit o singura data, asa ca ma bazez pe prima impresie. Filmul lui Michel Hazanavicius a iesit la rampa tot la Cannes, in 2011, si de la Premiul de interpretare masculina (pentru Jean Dujardin) s-a rostogolit triumfator pina la Oscaruri. Ce imi aduc aminte de la proiectia de presa de la Cannes e asteptarea tematoare a momentului cind filmul isi va epuiza miza si bucuria ca, desi a mers pe muchie, n-a cazut de pe birna. Plus senzatia euforica de dupa proiectie, cind jurnalistii s-au oprit excitati sa discute in hol, excitare cauzata nu doar de declaratia de amor pentru a saptea arta (la care ei sint indeobste sensibili), ci si de curajul lui Hazanavicius de a inova revenind la o formula strabuna (film mut, alb-negru, aer retro plus referinte inteligente la lumea de azi). Azi nu stiu daca as mai pune filmul pe locul 3, dar, repet, filmul ia nastere in momentul in care il vedem. Oricum, Hazanavicius a jucat totul pe o carte. Orice alt film mut si alb-negru care se va face de acum incolo va fi comparat cu The Artist.
4. Mult mai proaspat e in minte Toata lumea din familia noastra, de Radu Jude, despre care trebuie sa recunosc ca mi se pare tot mai bun cu fiecare vizionare. La fel patesc cu Cea mai fericita fata din lume. O fi o neputinta a mea de a sesiza de la bun inceput cantitatile reale de tragic si comic. Prima data percep partea tragica, sobra (la Toata lumea din familia noastra m-a luat frica la scena din bucatarie), dupa care umorul se deschide si devine tot mai grotesc, pe masura ce amanuntele devin si ele tot mai importante, maruntindu-se pina la gest ori replica. Dintr-un punct de vedere, ce a facut Jude cu actorii depaseste performanta lui Mungiu din Dupa dealuri. Absolut toti cei care trec prin fata aparatului de filmat sint exact ceea ce trebuie, fara nici o nota falsa (initial mi s-a parut ca personajul Tamarei Buciuceanu-Botez e fortat, pe urma mi-am dat seama ca are dreptatea lui). Toata lumea din familia noastra, o spune si titlul, e filmul unui personaj colectiv isteric, imposibil de neluat in seama – pentru ca ti se vira in ochi, te obliga sa il remarci. Asta e fauna in care traim, ar fi ipocrit sa ne facem ca nu exista. (Trebuie sa spun ca am regretat tot anul 2012 ca nu am inclus in topul filmelor romanesti publicat aici, in „SDC“, curajosul mediumetraj al lui Jude Film pentru prieteni, preferind in locul lui comodul Principii de viata.)
5. O saptamina cu Marilyn/ My Week with Marilyn, de Simon Curtis, a fost si el tratat cu prea putin interes. Si nu e doar Michelle Williams care e fascinanta intr-un rol dificil, diferit fata de structura ei, ci intreg aerul de amintire aurita pe care filmul o reprezinta – pentru ca reprezinta, de fapt, felul cum Marilyn Monroe a ramas in amintirea unui tinar englez pe care ea l-a cunoscut cind a filmat Printul si dansatoarea/The Prince and the Showgirl la Londra. Acest amanunt e important pentru aerul filmului care l-a facut aproape indigest (prea dulce) pentru multi, dar ce le-a scapat e tocmai felul cum nostalgia modifica perspectiva asupra realitatii. Daca esti atent, aproape ca poti vedea reflexia filmului, pentru ca in permanenta exista cel putin o dubla perspectiva asupra faptelor. De fapt, perspectiva dubla e tripla: filmul care se toarna, evenimentele reale si felul in care ele reverbereaza peste timp in inima & mintea lui Colin Clark. Vorbind de amintire si de cei care azi nu mai exista decit acolo, au fost atit de multe cadre cind aparitia lui Marilyn Monroe – cu ramele de rigoare – mi-a adus aminte de Alex. Leo Serban. Amindoi trimit bezele din aceeasi lume…
6. Trebuie sa vorbim despre Kevin/We Need to Talk about Kevin, de Lynne Ramsay. Si el a fost prea usor trecut cu vederea, desi cred ca la fiecare nou caz de executie intr-o scoala ne aducem aminte de el. Filmul e important nu doar pentru acroseul lui in real, desi chiar trebuie sa vorbim despre aceste cazuri si sa ne intrebam de ce ajung tinerii sa ucida? Care e mesajul acestui gest? A expedia incidentul in coltul psihiatriei, a acuza doar Hollywoodul nu e suficient, si asta face filmul lui Lynne Ramsay ecranizind cartea lui Lionel Shriver. Filmul nu e important doar pentru actualitatea lui, ci si pentru felul cum regizoarea reuseste sa intre in mintile mamei si fiului cu instrumentele cinemaului si sa alcatuiasca o materie fluida si densa care da sens gesturilor lor. Dincolo de demonismul copilului/tinarului din film exista un intreg discurs despre ce transmitem copiilor nostri prin ADN, ceea ce da meseriei de parinte o responsabilitate si mai mare.
7. Un spion care stia prea multe/Tinker Tailor Soldier Spy, de Tomas Alfredson. Ecranizarea romanului omonim al lui John Le Carré da meseriei de spion ce ii lipsea de multa vreme. Fata de virilii spioni americani, britanicii de la MI6 sint, in plin Razboi Rece, complet topiti in peisaj, stersi, palizi. Miza filmului e sa faca din „culorile de camuflaj“ atmosfera unei intregi epoci, iar suedezului ii reuseste cu prisosinta nu doar Anglia Razboiului Rece, ci si atmosfera Europei de Est. Daca fotografiile vechi imprima o anumita consistenta a privirii asupra epocii (ma gindesc la fotografiile din albumul meu cu Praga, in care femei cu fuste negre pina la jumatatea gambei ies ca niste fantome din ceata pe linga Podul Carol), anii ’70 primesc pe ecran o consistenta la fel de verosimila. La asta ajuta si muzica antologica a lui Alberto Iglesias, si interpretarile intregii distributii. Dar, ca niciodata, atmosfera e un personaj in sine; nici nu mai conteaza subiectul (si-asa e complicat).
8. Azi sint mai snoaba si de aceea asez Sfintele motoare/ Holy Motors inaintea lui War Horse/Calul de lupta. Holy Motors e viziunea lui Leos Carax asupra lui Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, de Apichatpong Weerasethakul, adica asupra cinemaului ca joc de umbre/fantome. Imposibil de explicat in intregime, filmul iti da senzatia difuza ca nu poti evada din acest joc de roluri ca cel la care e supus personajul Oscar (de fapt, unul dintre prenumele reale ale lui Leos Carax).
9. Pe aceasta pozitie ingramadesc filmul independent american Ultima razie/End of Watch (de David Ayer, cu Jake Gyllenhaal si Michael Peña), pentru maniera proaspata cu care face al „n“-lea film cu politisti americani, folosind un point of view interesant (o micuta camera video atasata de haina lor), si Baiatul cu bicicleta/Le gamin au vélo, cu care fratii Dardenne se intorc spre soare, terminind drama intr-o nota optimista.
10. In fine, la Calul de lupta/ War Horse mi-a placut ca Steven Spielberg nu se intereseaza de oameni mai mult decit de cal. Chiar daca actorii sint cunoscuti, ei intra si ies din scena fara sa tropaie – desi, totusi, prin povestea unui cal care traverseaza Primul Razboi Mondial (eveniment care a sacrificat milioane de cai nevinovati) tot despre omenire e vorba.
Iar noi incalecam pe-o sa si incheiem anul chiar asa, pam-pam.