In medie, Tom Wolfe scrie un roman cam o data la opt ani. Pina in 1987 nu s-a ocupat de fictiune decit ocazional, preferind munca de jurnalist, eseist, cronicar. Toate cele patru romane pe care le-a publicat pina in prezent sint voluminoase, consistente, provocatoare, solicitante si foarte minutioase in detaliile oferite. De altfel, The Bonfire of the Vanities s-a dorit de la bun inceput o fresca a societatii americane, asa cum Bilciul desertaciunilor al lui William Thackeray era o fresca a societatii englezesti din secolul al XIX-lea. Nici Eu sint Charlotte Simmons nu face exceptie, chiar daca initial am putea crede ca ambitiile lui Wolfe sint mai modeste, sa spunem, zugravirea doar a unei parti din societatea americana, si anume campusul universitar.
Invatata sa creada ca zeii i-au suris la nastere
Charlotte Simmons este o eleva model in oraselul ei de munte, uitat de Dumnezeu, al carui nume nici n-are rost sa-l pomenim. Sefa de promotie acum, la absolvirea liceului, nu exista materie la care sa nu fi excelat sau premiu pe care sa nu-l fi luat, atragindu-si deopotriva simpatia profesorilor si antipatia colegilor care, desi acum se poarta ostil (din invidie), peste ani, cind ea va deveni un nume la nivel mondial (in orice si-ar propune), se vor lauda c-au avut-o colega. Asa i-a spus mama ei, de fapt cam toata lumea dintre adultii cu care a vorbit, iar Charlotte nu are nici un motiv sa nu-i creada. Ar fi cam greu de-acum. Din frageda pruncie a fost invatata sa creada ca e unica, speciala, ca zeii i-au suris la nastere si de aceea pentru ea nu vor exista oprelisti si va ajunge foarte departe in viata. Iar primul pas in aceasta minunata calatorie a vietii este plecarea la facultate, mai precis la Universitatea Dupont, undeva pe linga Philadelphia, un adevarat bastion al formarii academice, cu cei douazeci de profesori din varii domenii laureati ai Premiului Nobel care predau aici.
Dar ce nu stie ea, si de altfel nimeni din mica comunitate semirurala unde s-a nascut Charlotte, este ca la colegiul Dupont lucrurile stau putin altfel decit s-ar putea crede la prima vedere. Nimic de zis, universitatea are douazeci de profesori laureati ai Premiului Nobel, dar, saracii de ei, nu prea au pe cine impresiona cu reputatia lor academica. Intr-adevar, nivelul de predare e cel scontat, dar asta nu-nseamna ca studentii se dau in vint dupa cursurile ce li se pun la dispozitie. De fapt, cei mai multi se dau in vint dupa cu totul alte lucruri decit te-ai astepta intr-o universitate de top. Cei mai multi se dau in vint dupa SEX, apoi dupa bautura, dupa petreceri, dupa glorie si bani (mai ales sportivii baschetbalisti), sau sa se culce cu cei de teapa lor, in cazul fetelor, unde mai pui ca cei mai multi adolescenti sint copii de bani gata, invatati ca totul sa le vina pe tava, chiar si notele atunci cind taticul este in comitetul de sponsori.
Nimeni n-a pregatit-o pentru lumea reala
Pentru sarmana Charlotte, descinderea in marele campus universitar, vazut ca o America in miniatura, este un adevarat soc cultural. E ca si cum ar fi calatorit intr-o tara straina, unde nici engleza ei cu accent muntenesc nu-i este de prea mare folos, caci tot timpul trebuie sa fie atenta sa si-o corecteze. Nimeni n-a pregatit-o pentru lumea reala, sau pentru ceea ce aici inseamna realitate, si desi isi va repeta mereu, ca o mantra, Eu sint Charlotte Simmons, cuvintele, altadata magice, nu par s-o mai ajute. De altfel, ajunge sa invete chiar de la cursul de neurostiinta ca eul este doar o iluzie, nefiind acel centru de comanda al creierului, ci “o piata, o galerie sau un hol, precum holul unui hotel, iar alti oameni si ideile lor si atmosfera lor mentala si spiritul timpului (…) pot veni, pasind direct inauntru, iar tu nu poti sa inchizi usa, pentru ca ei devin tu, pentru ca ei sint tu”. Ca sa supravietuiasca in acest nou mediu, Charlotte trebuie sa se schimbe, sa se adapteze, si astfel cea mai mare parte a romanului devine o cronica a transformarilor prin care va trece domnisoara Simmons intr-un an si jumatate de scoala Dupont, dar si o cronica a vremurilor, a acelui Spirit of the Age amintit mai sus.
Cel mai coruptibil mediu ramine universitatea
Cine m-a iubit, cine m-a urit, cine m-a… dezonorat, cine m-a consolat, cum am invatat sa nu-mi mai fac griji si sa iubesc viata, ca sa parafrazez titlul unui film de Stanley Kubrick, cam asa s-ar putea rezuma romanul lui Wolfe, din perspectiva protagonistei care la sfirsit nu va mai pastra mare lucru din trasaturile definitorii pentru ea odinioara. Morala romanului, banala pe de o parte, surprinzatoare pe de alta, este ca mediul corupe, dar cel mai coruptibil mediu pentru stralucitele tinere minti americane este tocmai universitatea. Mai mult, ce vrea Wolfe sa spuna nu este ca aceste tinere minti n-ar avea nevoie de o asemenea educatie, ci, dimpotriva, ca au nevoie de ea ca de aer. Pina la urma, intr-un fel bizar, universitatea continua sa pregateasca tinerii pentru societate, doar ca “valorile” acestei societati sint pervertite. Si nimeni nu se chinuie sa mai indrepte nimic. Au fost si voci care au sustinut ca Wolfe exagereaza, facind un portret in tuse prea groase studentimii americane contemporane. Foarte posibil. Pe undeva sint convins ca nu toate universitatile de top americane s-au transformat in Sodoma si Gomora si nu toti studentii lor se comporta ca acolo. In Biblie, Dumnezeu nu cruta cele doua bastioane ale desfriului pentru ca nu gaseste nici zece oameni vrednici de mila Sa. In universitatile americane, cred ca totusi ar gasi zece.
Tom Wolfe, Eu sint Charlotte Simmons, traducere si note de Alexandru Asmarandei, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012.