Scrisoarea a fost tradusa din germana de Ann si François Mottier, descendenti ai celebrului pianist. De la ei am aflat ca o editie ampla a corespondentei lui Schnabel se afla in lucru la o editura muzicala germana si este asteptata sa apara in curind. Documentul amintit, dupa opinia mea exceptional, m-a facut sa arunc o privire pe alte scrieri, atit ale lui Artur Schnabel, cit si despre el. Si am avut o mica surpriza…
In conferintele sale, rostite in fata studentilor de la Universitatea din Chicago, in 1945, dupa ce-si exprimase reticenta la invitatia de a vorbi pentru public – texte editate si publicate dupa moartea sa sub titlul My Life and Music –, Artur Schnabel povestea cu amanunte despre anii educatiei sale de pianist la inceput de veac XX la Viena si isi evoca nostalgic parintii. Artur Schnabel s-a nascut in 1882 in suburbia saraca a unei localitati din Silezia, la Lipnik/ Bielitz (astazi Bielsko, in Polonia). Familia sa se muta la Viena, in ajunul noului veac, unde tatal avea sa moara in 1927, iar mama, „in 1942, la virsta de 84 de ani, serat arestata de nazisti, fara sa mai stiu vreodata ceva despre ea“. Pianistul si cele doua surori ale sale au supravietuit Holocaustului, refugiati in Statele Unite…
Un biograf al lui Schnabel aduce precizari despre familie, notind ca mama pianistului, Ernestine Labin, a venit in Silezia, impreuna cu parintii ei, tatal fiind morar, din… Romania. La Bielitz avea sa cunoasca si sa se casatoreasca cu un tinar functionar, angajat practicant de tatal ei. Altfel, detaliile despre parinti sint putine in amintirea pianistului: „Parintii mei erau supusi austrieci de religie evreiasca“, in privinta „obiceiurilor lor religioase erau de un ortodoxism temperat…, iar cind s-au mutat la Viena, ulterior au devenit la exterior din ce in ce mai asimilati, fara ca devotiunea lor sa slabeasca vreodata“; „dragii mei parinti erau ambitiosi, dar nu avizi, asa ca am fost scutit de soarta unui copil-minune exploatat“.
Originea familiei mamei lui Artur Schnabel, foarte probabil bucovineana, din acea parte a Moldovei devenita austro-ungara odata cu modificarile de frontiera, este un simplu amanunt istoric, relevant, poate, doar pentru cei ce studiaza mobilitatea sociala in lumea evreiasca est-europeana a sfirsitului de veac al XIX-lea.
De mare interes, in ajunul publicarii corespondentei acestui mare pianist dublat de un intelectual de exceptie, mi se pare insa scrisoarea publicata de Ann si François Mottier, in care artistul insista asupra a ceea ce considera valoarea limitata si suferinta pe care i-au provocat-o sesiunile de imprimare a sonatelor beethoveniene pentru compania His Master Voice. Suferinta unui artist in viziunea caruia – intr-o referinta la Wagner si „iluzia“ pe care acesta o crease – „muzica, pentru a spune adevarul, nu poate fi niciodata descriptiva, nici cu o cauzalitate finala, nici negativa…“.
Inregistrarea integralei Sonatelor pentru pian de Beethoven a avut loc in Studioul Nr. 3 de pe Abbey Road, la Londra, iar primele teste si imprimarea Sonatei op. 110 la 21 ianuarie 1932. Exact doua luni mai tirziu, Schnabel finaliza inregistrarea ultimei sonate beethoveniene, a celebrei Sonate in do minor op. 111, iar la 26 martie ii scria sotiei sale descriindu-si suferintele si indoielile: „Saptamina aceasta a fost un chin, o camera de tortura. «Ceea ce nu ma ucide ma face mai puternic», spune Nietzsche. Sa speram (probabil) ca este adevarat. N-am avut nici o idee cit de atroce poate fi un proces de imprimare pe disc. Ca pe sclavi, m-au incarcat cu sase ore de imprimari pe zi. A trebuit sa cint piese care nu erau incluse in contract, fara sa am timp sa le pregatesc. In mintea lor, eu as fi intotdeauna capabil sa cint toate sonatele si concertele de Beethoven, cit ai clipi din ochi. (…)
Acum sint incheiate opt sonate si doua concerte, ceea ce este o nebunie. Conditiile de lucru sint de neimaginat. Iar pe deasupra am avut o unghie crapata si am fost obligat sa folosesc un degetar, ceea ce a fost un mare chin. De 20 de ani am refuzat sa particip la «distrugerea prin prezervare» (ceea ce nu poate muri nu a trait niciodata). Mi-am justificat refuzul cu inadecvarea mea si am fost luat intotdeauna in ris sau acuzat ca alerg dupa complimente. Vocea mea interioara a fost insa atit de corecta! In prezent stiu ca nu vreau sa cint bine, fiindca vreau sa am ceva spre care sa aspir. A conecta o fiinta mereu schimbatoare la o masina lipsita vesnic de simtire este ceva eronat. (Oamenii isi folosesc ingenuitatea pentru a se autodistruge; sint propriii lor dusmani.) In plus, aceasta «tehnologie» venerata are ceva patetic. Actul de violenta impotriva fiintelor umane este cauzat in esenta de imperfectiunea masinii, pe care tot ele au creat-o. (…)
Din punct de vedere fizic si mental sint prea slab pentru acest proces si am fost aproape de o cadere. Singur, pe strada, am inceput sa pling. Niciodata nu am resimtit o insingurare mai profunda. Am fost torturat de constiinta. Sa sucombi raului, sa tradezi viata, casatoria prin moarte. Este un nonsens perfect, cu totul nenatural. Depravare… (…) Cum am putut sa devin un astfel de pacatos? De ce? Pentru cine? Cum pot sa scap din aceasta stare? Imi este rusine. Daca nu lasam nimic sa aminteasca de mine, daca alegeam sa nu traiesc postum in constiinta sau in perceptia celorlalti…; acum voi putea fi acuzat in veci – si pe buna dreptate – fiindca am avut indecenta sa las sa apara o interpretare inainte de a fi fost satisfacut de ea, fiindca am oferit spre consum ceva nepotrivit folosirii si fiindca, de asemenea, am mintit. Am mintit fiindca am lasat sa apara ca valid ceva neincheiat, ce inca mai respira. Sint profund deprimat fiindca aproape fiecare raspunde expresiei durerii mele facindu-mi cu ochiul si batindu-se peste buzunar. Stiu ca nu am facut-o pentru bani. Sint sigur! Am crezut ca e de datoria mea sa incerc. Este un esec.
Peste 40 de discuri sint gata. Compania este entuziasmata. In doua saptamini, unul dintre cei care ii mina pe sclavii lor ne va vizita la Berlin cu glorioasa productie si, pentru o zi, ne va cinta Dansul Mortii pina ni se vor rasuci capetele. (…) Mecanismul reproducerii a sters umanitatea si si-a impus propriile reguli. Cum pot scapa de acest nonsens?“.
Artur Schnabel, Beethoven, Schubert… de reascultat pe disc…