Inca n-am vazut ceva mai plastic si mai bine incadrat, cu texturi mai bogate si mai pline de sugestii metafizice. (As vrea sa folosesc gradele de comparatie fara sa repet cuvintul „mai“. Greu de izbutit!) Ron Fricke, regizor, scenarist si director de imagine, s-a intrecut pe sine. Cele doua filme precedente pe care le revad periodic, Chronos si Baraka, parca n-au impactul acestuia. Sa se datoreze socul actual aparaturii de filmat superperformante? N-as zice. Bulversarea vine, am senzatia, din degradarea lumii contemporane, al carei mers catre colaps pare implacabil. Si tocmai frumusetea uluitoare a detaliilor mizerabile genereaza perplexitate.
Cum sa digeri secventa ce survoleaza urmarile dezastrului din Louisiana, dupa uraganul de-acum citiva ani? Ce reactie sa ai fata de peisajul blocurilor din Egipt care concureaza cu piramidele? Cita putere de intelegere iti trebuie pentru realitatea baracilor locuite de oameni, nu de animale, la marginea gropilor de gunoaie din Africa? Cum sa judeci mindria minuitorilor de arme, care afiseaza tatuaje razboinice sau rani hidoase, precum sergentul american in fata cimitirului? Ce justitie sociala sa functioneze in cartierele din São Paolo, unde favela se invecineaza cu turnurile de balcoane inverzite si piscine albastre? Aproape ca intelegi luxul hotelier din Emiratele Arabe sau din Palatul Versailles, dar ce poti spune despre saracia unui sat din Namibia? Cum sa privesti cu egal discernamint aglomeratiile urbane, aratind noaptea ca niste fluvii de lumini multicolore, si templele diverselor religii, unele vii, altele moarte? Cum sa nu doara inocenta din ochii copiilor alintati de parinti?
Ca traim intr-o civilizatie de consum, asta se stie de ani buni. Ca productia de serie transforma oamenii intr-un fel de roboti, iar se stie. La fel, stie toata lumea ca exista o industrie a sexului, banoasa indiferent de criza, ce face din femei un fel de papusi consumabile. Panoplia imagistica mixata de Fricke pentru cele trei anomalii nu sufera de compromis. Comentariul este inutil. Sa privesti cu atentie si fara prejudecata e tot ce trebuie. Anevoie te poti detasa de realitate. Eu niciodata n-am reusit. Sau n-am dorit.
Planeta si omenirea, spune Fricke prin filmul de fata, accelereaza catre neant. Ce solutie de redresare e valabila? Religia ofera vreuna? Daca privim miscarile multimilor coagulate in viltoarea unei credinte sau alteia, senzatia este identica. Popoarele care-si etaleaza crezul „la comun“, in turme ce insumeaza mii sau milioane de indivizi, ofera un spectacol de serie asemeni unei parade militare in zi festiva. Sint inca purulente ranile produse de ideologiile totalitare ca sa acceptam promisiunea salvarii la gramada, si nu individuale. Credinta, la urma urmelor, e o chestiune intima. E mai aproape de Dumnezeu femeia care deapana mataniile, soptindu-si rugaciunea, decit regimentele ce-si lovesc fruntea de ziduri, cruci sau pietre, sub protectia armelor automate.
Metafora mandalei desenate cu nisip colorat de calugarii din Himalaya merita un excurs exegetic separat. Sa zidesti lumea, apoi s-o distrugi – iata destinul omenirii, figurat in citeva secvente. Dar Universul este si iluzie, visul zeitei Maya. E tot o metafora, figurata prin dansul celor 1.000 de brate si-alte dansuri sacre sau profane din China, Filipine sau Indonezia. Fundalul sonor nu-i muzica, e litanie liturgica.
Despre care se tace.