Putini au ambitia de-a fi in tema cu problemele omenirii contemporane, si mai putini iau atitudine fata de ele. (Roger Waters e si-aici fruntas.) Cu toate astea, cind aflam ca „trebuie sa iasa“, noi asteptam discul cite unui supravietuitor dintre nebunii care, altadata, au schimbat lumea, plini de emotia trezita numai la cuminecatura pascala! De ce? Nici un mister la mijloc! Multimea inchinatoare la biserica rockerista se poarta ca orice populatie credincioasa, cu mentiunea ca dictonul preferat suna astfel: „Crede, dar cerceteaza & asculta“!
Despre David Bowie n-am izbutit sa scriu vreo cronicheta la rubrica de fata. Un posibil motiv ar fi ca n-a editat un disc original de aproape 10 ani, de la poetic-ancoratul in prezent Reality. Cota artistului n-a scazut deloc. Personalitatea sa „monstruoasa“ fascineaza generatie dupa generatie, atit muzicieni en vogue, cit si simpli ascultatori. Simpli am scris? Ce greseala! Evidenta impune: nu exista un public mai sofisticat si mai consecvent in schimbare decit cel care prefera muzica lui David Bowie! Sint indivizi cu un IQ ridicat, cu talent manifestat in diverse domenii ale spectrului social, fie arte, fie afaceri, fie activism civic sau politic. Nu lipsesc nici exigentii episcopi ai showbizului, carora nu le-ar trece prin minte sa-l detroneze pe Bowie de pe scaunul virtual de Papa al art-rockului! Si asta nu fiindca sint catolici duminicali, ci fiindca stiu bine ca Bowie merita locul acela mai mult decit oricine.
Cariera lui David Bowie este prea lunga, bogata, diversa si bine cunoscuta ca sa-i fac rezumatul. Intuitia sa precisa l-a tinut totdeauna in ritm cu timpul, ba l-a impins in avangarda chiar si cind era evident ca se pliaza trendului. Dar pina si acest lucru – schimbarea directiei –, ce ar putea fi taxat drept o concesie facuta modei, Bowie l-a reusit inovator. Se poate afirma, fara indoiala, ca el a preluat creativ magma subterana ce alimenta inconsistent curentul principal de suprafata si, deturnind-o, a generat noi forme de relief miscator, escaladate cu entuziasm de urmasi.
Discul The Next Day vine explicit ca un fel de urmare a lui Heroes, capodopera din 1977. Ajutat de Brian Eno si Robert Fripp, Bowie imprimase atunci un reper al rockului, ulterior expandat de nenumarate trupe din toata lumea. Numit synthpop, fiindca suna cool, genul parea sortit consumului rapid si dat uitarii, conform mecanismelor comerciale tot mai agresive in a-si impune dezideratul. Moda a trecut. Discurile au ramas marturii despre conditia oamenilor vremii respective. Au fost, cum scria Bowie, eroi pentru o zi. Pare putin si nesemnificativ? Greu de crezut ca a fi erou este insignifiant. Macar de-am avea toti curajul acesta!
Albumul actual e fermecator, cu piese cantabile si texte melancolice. Sa spun ca e un fel de privire blinda si retrospectiva spre lumea de azi a unui artist capabil de intelegere? Mai degraba e resemnarea ranita a unui om neputincios: „You look at me and you reach for the free blue sky/ I look to the stars as they flicker and float in your eyes/ And under these wings of steel the small town dies…“ (Boss of Me).
Exemplul celui care priveste mereu spre ziua urmatoare e, totusi, tonifiant.