Un autor care a venit in literatura si teatru dinspre filosofie, din pozitia de expert, caci are o doctorantura in domeniu, obtinuta la prestigioasa école Normale Supérieure din Paris, si care a cucerit rapid noul spatiu de exprimare fictionala, fiind laureat cu cele mai selecte premii din perimetrul de expresie franceza: Goncourt, Molière, Grand Prix du Théatre al Academiei Franceze.
Stilul lui Eric Emmanuel Schmitt este neoclasic
Premiile l-au adus si in atentia artistilor si a publicului, scrierile sale fiind traduse in foarte multe limbi si montate pe foarte multe scene. La noi s-au jucat Variatiuni enigmatice, Vizitatorul, textul care l-a impus in intreaga lume, Hotelul dintre lumi, Tectonica sentimentelor, Oscar si tanti roz, Mici crime conjugale. Belgianul cu origini alsaciene care traieste acum in Marea Britanie are simtul dramaticului in singe, stie cum sa imagineze o situatie scenica si sa construiasca o narativitate teatrala care tine privitorul in priza, oferind actorilor un material teatral generos. Stilul lui Schmitt e neoclasic, se concentreaza asupra unei povesti care infioara, pe care o dezvolta gradat, rezolvind-o spectaculos in final. Fiecare text pentru teatru e ca un mare mecanism care functioneaza ireprosabil datorita micilor rotite din interior. Combina perfect rigoarea alsaciana cu placerea fabulatiei de sorginte franceza. Banal spus, piesele lui Eric Emmanuel Schmitt plac atit de mult pentru ca vorbesc despre profunzimile umanului, despre viata, dragoste, moarte, reusind sa pastreze echilibrul atit de fragil dintre melodramatic si realist. Sint lucrari care se pun in scena singure, desavirsirea lor dramaturgica, de forma si continut, nelasind prea mult loc interventiilor regizorale. Ce-i drept, partiturile actoricesti cer interpreti de calibru pentru a le putea „duce“. Asa s-a petrecut la Bucuresti, la „Nottara“, unde Goga i-a distribuit in Variatiuni enigmatice pe Alexandru Repan si Mircea Diaconu.
La Iasi Variatiunile enigmatice sint regizate de un actor
Spectacolul a avut mare succes, jucindu-se sezoane intregi cu casa inchisa la sediu, facind turnee prin toata tara si nu numai. La Iasi, dar si prin alte parti, a fost chiar de mai multe ori, ba in festivaluri, ba impresariat, si probabil asa l-a descoperit si actorul Liviu Manoliu. Care l-a propus pentru stagiunea in curs, iar conducerea Teatrului National Iasi a acceptat. In conditiile existentei unei multimi de tineri regizori care nu au unde lucra, nu prea vad de ce unui actor i se incredinteaza sarcini regizorale, dar incurcate sint caile managementului! Cum ziceam, textele lui Schmitt se pun practic singure in scena, asa incit contributia „regizorala“ a lui Liviu Manoliu a fost similara aceleia din preistoria regiei, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, de a avea grija ca toate elementele care fac spectacolul sa fie reunite in spatiul de joc, iar textul sa fie spus corect. Nu-mi inchipui ca ar fi putut sa-i invete ceva pe Emil Coseru si Octavian Jighirgiu, actorii distribuiti in Abel Znorko, respectiv Erik Larsen. De generatii diferite, cei doi au, din perspectiva artistica, multe in comun, fiind componenti de baza ai trupei iesene. Povestea din Variatiuni enigmatice e una de amor, amorul inteles complet diferit, in versiunea lui carnala si familial/ platonica. Doi barbati au iubit/ iubesc aceeasi femeie, personajul absent in jurul caruia se invirte aceasta morisca a intilnirii puse la cale de unul dintre ei. Toata piesa e un „duel“ al celor doi, un joc de-a soarecele si pisica de dragul celei disparute. Interpretarea e nuantata, are atunci cind si atit cit e necesar si forta si sentiment. Coincidenta, Emil Coseru si aduce fizic cu Alexandru Repan, dar interpretarea sa e diferita, desigur, dezvaluind cu buna masura a lucrurilor sufletul complicat al unui scriitor celebru, bogat, dar bolnav si profund nefericit, retras in izolare si hranindu-se din fantomele trecutului. Spectru de unde apare si Erik Larsen, o personalitate complementara, un profesor anonim care se da drept jurnalist pentru a elucida misterul unor initiale asezate ca dedicatie pe un bestseller. Initialele iubirii comune, evident. Si pentru a-l cunoaste pe „celalalt“.
Un spectacol cu actori buni, care spun povesti cutremuratoare
Variatiuni enigmaticee titlul unei compozitii muzicale a englezului Edward Elgar. Obligatoriu, ea devine soundtrack-ul tuturor spectacolelor realizate pornind de la aceasta piesa, impunind ritmul si tonalitatea lirica. Desi e o disputa intre barbati, fiind vorba despre o femeie, piesa are si mult lirism, dar e un lirism de buna calitate, care nu duce, la limita, spre lacrimogen. Scenografia proiectului a realizat-o Axenti Marfa, propunerea ei fiind un ambient care reface prin obiecte scenice interiorul unei case aflate in vecinatatea unei mari, a unui ocean, ca spatiu decupat din lumea larga.
Drept sa va zic, am mers la acest spectacol cu un orizont de asteptare foarte clar: din curiozitatea de a realiza o comparatie cu cel bucurestean, de dragul celor doi actori si din dorinta de a reauzi un text scris cu atita precizie dramaturgica, dublat de un substrat metafizic consistent. Variatiuni enigmatice nu e o capodopera dupa care nimic altceva nu va mai putea fi realizat. Nu. Dar va aduce la sala Studio o categorie clara de public, cea amatoare de teatru traditional. Adica spectacole cu actori buni care sa spuna povesti cutremuratoare, cu personaje frumos construite si interpreti care stiu cum sa transfere emotie.