Extazul in care au cazut criticii si o mare majoritate a melomanilor ce se exprima pe bloguri dindu-si cu parerea in fel si chip despre concertele festivalului este, desigur, atit explicabil, cit si simptomatic.
Setea de muzica bine cintata, placerea ambiantei salii de concert sint de inteles, iar ascultarii discurilor ii va veni rindul dupa incheierea festivalului. Si totusi, aparitia setului de zece CD-uri, Festivalul International „George Enescu“, Editia a II-a, 1961 (ECR 338), ca si a seriei paralele Radio Legende (ECR 333-335-336; 341-342-345), ambele cu eticheta comuna Inregistrari istorice din Arhivele Radio Romania, constituie in sine un eveniment de notat.
Ajuns la o virsta venerabila, directorul festivalului, Ioan Holender, are in parte dreptate cind spune ca „intotdeauna ce a fost ni se pare mai bun decit ceea ce avem in prezent si ne intoarcem mai mult spre tinerete, spre copilarie“, dar, dincolo de acest refuz cochet de a accepta un prezent personal, comparatia cu trecutul este, adesea, foarte revelatoare de adevaruri.
De exemplu, pentru faptul ca, in anii de inceput ai festivalului, in programele acestuia isi gasea loc un intreg univers muzical romanesc, se putea vorbi cu adevarat despre „George Enescu si contemporanii sai“. Cine parcurge programele celor sapte concerte prezente pe discurile de arhiva ale editiei 1961 va gasi, alaturi de Enescu, numele lui Theodor Rogalski, Sigismund Toduta, Theodor Grigoriu si Alfred Mendelsohn, cintati de Filarmonica si Orchestra Simfonica a Cinematografiei in concertele bucurestene. Sa nu mai vorbim de Mihai Jora, Paul Constantinescu, Constantin Silvestri, ultimii aniversati anul acesta! Astazi, acest univers este evacuat la periferia festivalului, in cadrul unui workshop universitar si in citeva concerte razlete in provincie… Este oare utila aceasta atitudine, de a cultiva in imaginarul colectiv ideea ca Romania nu a avut decit un singur compozitor demn de a fi cintat, in persoana lui George Enescu? Ma indoiesc si, oricum, gestul vine in contradictie cu spiritul lui Enescu, atit de generos in organizarea de concerte in strainatate pentru si cu muzica colegilor si discipolilor sai compozitori romani, fie in Franta, fie in Statele Unite.
Editia Casei Radio prezinta opt concerte simfonice si un singur recital de muzica de camera, cel al violonistului Henryk Szeryng, acompaniat la pian de Ferdinand Weiss (cu un program Leclair, Beethoven, Bach, Debussy). Fiecare din concertele de pe cele zece discuri isi are punctul sau de interes pentru meloman, incepind cu prezenta lui Sviatoslav Richter la 9 septembrie, cu o stralucitoare „Burlesca“ de Richard Strauss (concert deja binecunoscut colectionarilor, gratie altor case de discuri occidentale ce si-au procurat banda), continuind cu prestatia Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii URSS sub bagheta lui Ghenadi Rojdestvenski (prima simfonie enesciana si a 5-a a lui Sostakovici). De la 11 septembrie 1961, arhivele radio ofera marturia intilnirii tinarului Lorin Maazel, in plina ascensiune europeana, un an dupa ce isi facuse debutul cu Mahler la Londra si la Bayreuth, dirijind Lohengrin, aici cu violonistul, din nefericire prea uitat de casele romanesti de discuri, Stefan Ruha, in concertul de Beethoven.
Urmeaza, de la 12 septembrie, discul pe care il prefer in aceasta colectie, cu Leonid Kogan, deosebit de expresiv in concertele de vioara atit de diferite, ale lui Mozart nr. 3, KV 216 si Sostakovici, op. 77 nr. 1, alaturi de Filarmonica „George Enescu“. Interesante sint si concertele din 14 si 15 septembrie, cu pianistii Aldo Ciccolini (op. 16 nr. 2 de Prokofiev) si Annie Fischer (nr. 23, KV 488 de Mozart), Constantin Bugeanu oferind si o versiune a pe atunci mai putin cunoscutului la Bucuresti „Ritual al primaverii“ de Stravinski. In sfirsit, si nu unul rau, ultimele doua CD-uri il au ca solist pe Henryk Szeryng, intr-un soi de maraton al viorii, intr-un singur concert la Sala Palatului, la 18 septembrie 1961, interpretind opusurile lui Bach (BWV 1042), Brahms si Beethoven!
Selectia pieselor muzicale de catre Colectivul de Valorificare a Patrimoniului Radio Romania, avindu-l ca redactor muzical pe Tiberiu Comandasu, este judicioasa, iar calitatea benzilor, cel mai adesea, remarcabila data fiind vremea lor. Textul livretului scris de Costin Tuchila, bine documentat, informativ si foarte la obiect, cum nu sint multe pe piata romaneasca a discului, trebuie laudat cu prioritate. Sfatul meu este nu numai sa nu ratati aceasta colectie aparte de inregistrari, dar si, daca aveti posibilitatea, dat fiind pretul ei extrem de convenabil, sa o daruiti si cunostintelor din strainatate, pentru a ajunge, poate, macar pe aceasta cale, la urechea criticilor occidentali.