Desigur, impresia e inselatoare. Komartin nu si-a schimbat in acest volum in chip radical profilul, n-a devenit un altfel de poet decit era pina acum. Cu toate acestea, o schimbare este de gasit aici, cred, si ea consta in decizia poetului de a problematiza cu mai severa atentie propria identitate poetica decit in volumele anterioare.
Poeziile din Cobalt respecta profilul fixat al poetului elocvent, expresiv, de o eleganta ce poate parea cautata, dar care ramine, nu mai putin, o proba de forta lirica. Textele (toate textele!) sint bine construite, dovedind o ingeniozitate metaforica neobisnuita. Am sa transcriu, spre pilda, poemul „Monster blues“, unde se vede bine nu doar desfasurarea imaginativa ampla, ci si inteligenta incheierii acesteia cu o figura memorabila: „femeile care mi-au impletit/ din cintecele sinistre botosei pentru iarna/ au disparut intr-o ceata/ intr-un loc interzis, cu pleoape si solzi/ intr-un cearcan// nu-mi pasa// mi-as vinde si sufletul dar mai aud muzica// ce bine e/ cind nu-ti gasesti cuvintele/ cind stii ca foarfeca nu mai patrunde in toate colturile// si baietelul din luna, cu visul lui suspendat/ atit de departe de casa/ imi ridic fata spre steaua de cobalt si rid// ca un monstru ca un ucigas incapabil de empatie// ca breivik“.
Un bun constructor de texte poetice
Komartin are metafora mereu la indemina, dar nu se lasa niciodata condus de ea. A fost descris, inca de la primele sale volume, ca un poet capabil de autocontrol si tine sa nu dezminta aceasta caracterizare. Chiar si textele compuse prin juxtapunere, prin serii de definitii poetice (30 iulie. Poem de dragoste, Ochii lui Emily peste Amherst, 22 de diapozitive mentale, Cobalt) nu par sa piarda vreodata controlul. Komartin este un mare proprietar de imagini, dar nu un risipitor al acestora, si chiar in textele realizate prin insirarea de definitii poetice proliferante el le ritmeaza cu pricepere: „Noaptea asta Dantela si Exterminare// Noaptea asta sculptata-ntr-un lemn// Noaptea asta, camera si distanta, corpurile de tacere din jur// Noaptea asta mirosind a aluat si vopsea proaspata// Noaptea asta, piinea si carnea sint negre ca intr-un poem de Antonio Gamoneda// Noaptea asta nu stie de gluma cind vine vorba de dragoste// Noaptea asta e o comunista cu sini puternici si cu idealuri de neatins“. Unii i-au mai reprosat, pe vremuri, acest lucru, dar mi se pare absurd sa-i ceri unui fascinat de vizionarism sa scrie o poezie „muschiulara“, autenticista, dupa cum nici reciproca nu suna mai bine.
Komartin este un bun constructor de texte poetice si un mare cunoscator de poezie, dar, asa cum am insinuat mai inainte, tocmai acest lucru ajunge sa-l faca suspect. Oare nu cumva eleganta si expresivitatea lui sint semnul unui deficit de „drama“? Si, inca mai acuzator: oare nu cumva o poezie atit de bine scrisa este o poezie „usoara“, neproblematizanta, o poezie-ornament, un mod dezinvolt de a vorbi despre orice? Ei bine, volumul lui Komartin da o replica puternica acestor suspiciuni pe care, nu pot sa nu marturisesc, poezia sa mi le-a mai trezit, de-a lungul timpului. Volubil si imaginativ, capabil sa inventeze un peisaj si o stare in doar citeva cuvinte (vezi poemul telegrafic, bacovian, Lemn: „totul invins si trecut./ incet s-a sfirsit si furtuna./ ultimele strigate sint din lemn./ peste tot este noapte./ pocitania ride“), poetul parea predestinat harului de a contempla ingenuu lumea printr-o lentila indragostita (poemele de dragoste sint, in continuare, numeroase si in acest volum). Insa, in Cobalt, Claudiu Komartin atinge o tema majora, aceea a locului din care vorbeste poetul, a spatiului si rostului poeziei. Iar aceasta tema ii structureaza volumul si poezia altfel decit pina acum, ducind la consacrarea unei noi carti de virf in valoroasa promotie literara a ultimelor doua decenii.
Confruntarea dintre un obiect si umbra lui de cuvinte
In Cobalt, chestiunea spatiului poeziei e una de maxima stringenta, imposibil de rezolvat vreodata si imposibil de lasat din mina. Poezia este, in fond, un neloc, o imposibilitate spatiala, creata din refuzul realului si denuntarea utopiei. Komartin este, astfel, unul dintre blanchotienii de nadejde ai generatiei sale, reluind problema „spatiului literar“, masurind cu ingrijorare nisa ingusta, aproape disparenta, rezervata pentru scris, in care incape toata poezia lumii, de la Walt Whitman la Blecher si de la Alejandra Pizarnik la Mariana Marin. Tema majora a volumului komartinian este cea a confruntarii intre poezie si real, intre un obiect si umbra lui de cuvinte. Pentru Komartin, poezia nu e din lumea asta, asa cum nici cobaltul, se pare, nu e un metal care sa se gaseasca in stare pura pe pamint. „Poezia adevarata e extrem de posesiva si de geloasa pe viata, si de aceea trebuie traita pina la capat“, spune poetul in frumosul text confesiv care incheie volumul, „Rinduri catre un mai tinar poet“. Pasajul este, poate, accidental, facut sa justifice mistica destinala a poeziei la care un poet vizionar este obligat sa subscrie, dar sensul lui mai adinc este ca poezia nu este „viata“ si nici nu aspira sa devina asa ceva, deoarece se socoteste menita unei utilitati diferite. In alta parte, cu dorinta de a se pastra in registrul „serios“ proprie unui poet neautenticist, el spune: „Putem face o poezie care sa nu dea bir cu fugitii in fata realului fara sa cadem in derizoriu“. (Dar daca „derizoriul“ e o forma de a fi „real“ in poezie?)
O poezie obsedata de lipsa ei de temei ontologic nu poate fi o poezie rasfatata, plina de optimism si impacata cu ea insasi. Semnele crizei sint adinci in Cobalt, si ele tin de un exces de vitalitate animalica, inspaimintatoare („mi-au crescut gheare, copite/ invata-ma sa umblu din nou“), de aspiratii schizoide („invata-ma sa fug din capul meu“) si de tot felul de alte forme de alienatie. Poetul se aliaza cu sinucigasi si „danseaza cu fantome“, divorteaza de sine insusi si invoca pastile, fringhii, pietroaie in apa, vene deschise. Libertatea de a-si insusi orice postura locutorie in numele unor drepturi neobisnuite de reprezentare dispare, din decenta: „Vreau sa vorbesc in locul celor ce s-au/ anihilat cu eficienta maxima/ dar nu mai cred ca se poate spune ceva decent/ in numele altora“. Poezia se dovedeste incapabila de multe din miracolele concedate ei prin traditie, dar ramine in continuare plina de o speranta dementa, de nimic justificata. Intreaga pendulare intre alternative inacceptabile e cuprinsa in excelentul poem „Refugiu“, facind poate parte din traditia eminesciano-blagiana a „cintaretilor bolnavi“, cu un plus de masochism si renuntind la compensatiile estetizarii. Textul incepe cu refuzul pretentiilor maximaliste ale poeziei, pentru a le reafirma, deznadajduit, la sfirsit: „Poate ca exista un refugiu in frumusete./ Ani de-a rindul am vrut sa cred asta.// Ca pot vedea limpede fara sa privesc./ Ca pot auzi clar fara a fi nevoit sa ascult.// Nu am nimic de spus despre societate./ Nu am avut niciodata.// Credeam ca as putea fi intr-o zi eu/ printul lui Rumi care si-a contemplat sufletul.// Nu stiu nimic despre suflet./ Nu mi-am vazut aura niciodata.// Biologia nu mi-a dezvaluit altceva/ decit mutatii si procese evolutive.// Un fizician spunea ca e posibil ca fiecare gest/ pe care-l incepem sa dea nastere unei lumi.// Lumi paralele, in care purtam palarii ciudate/ si sintem fericiti“.
Poetul vizionar descopera damnarea, mai exact, isi vede acum viziunea ca pe o forma de pedeapsa aruncata de sus, cu mila si cinism totodata, de un Dumnezeu sadic, razbunator si tandru. In sirul „fericirilor“ inversate in blesteme, de o stranie forta, in ultimul poem din carte, apare si aceea rezervata „celor din urma“, care sint poetii: „Cei ce aduc pacea vor mesteca cenusa, se vor numi/ fii nimanui// Cei persecutati nu vor gasi loc sub soare/ pentru odihna si impacare,// Si nici macar soarele nu va mai fi zarit decit o data/ la citiva ani// Si plata din ceruri nu va veni, pentru ca cerul va fi de piatra/ si va scuipa tot timpul// cobalt peste cei de pe urma“. Poezia nu mai e o stare de gratie; stralucirea cobaltului nu mai ia ochii; metalul acesta e straniu si periculos; adica asa cum trebuie sa fie ca sa merite a fi cautat in continuare.
Claudiu Komartin, Cobalt, colectia „Plantatii“, Casa de editura Max Blecher, 2013