E drept, astazi lucrurile stau intr-adevar prost in Romania, dar aici e mai degraba vina sistemului „romanist“ decit a celui capitalist, altfel cvasi-inexistent in tara noastra – dar asta e o alta discutie.
Oricum, altfel s-ar vedea lucrurile daca ideea slujbei pentru fiecare ar fi prezentata astfel: „In comunism statul trimitea cu forta cetatenii sa munceasca unde voia el“. Parca nu mai suna atit de bine. Iar adevarul acesta era. Cind am citit si am auzit cum se vehiculeaza cliseul cu „slujba pentru fiecare“, am avut senzatia ca propagatorii lui si-au format o imagine idealizata. Poate gresesc, dar asa mi s-a parut.
Sa ne gindim putin. La ora actuala in Bucuresti (exemplul cel mai bun) sint citeva sute de mii de absolventi de facultati de toate felurile. Multi dintre ei nu au gasit aici slujbe pe potriva specializarii lor, asa ca s-au angajat in alte domenii, ba chiar pe pozitii inferioare calificarii obtinute. In alte orase ale tarii lucrurile stau si mai rau: nici macar pozitiile acelea inferioare nu se gasesc, asa ca absolventul de facultate se trezeste somer cu diploma. Asta e capitalismul romanesc, s-ar zice. Si se mai zice ca in comunism toti oamenii astia ar fi avut unde sa lucreze, fiindca statul avea grija sa-i gaseasca fiecaruia o slujba.
E-adevarat, dar nu chiar asa cum pare. Daca sistemul de repartitie comunist ar fi ramas functional, cei – sa zicem – cincizeci de mii de profesori din Bucuresti, Iasi, Timisoara, Cluj care nu isi gasesc un post in orasul lor ar fi fost azi imprastiati prin toate satele si tirgurile tarii, la sute de kilometri de marile orase. (De altfel, in satele romanesti exista si astazi destule posturi de profesori si invatatori, iar copiii de-acolo invata cu profesori necalificati, absolventi de liceu ce au facut cursuri de pedagogie. Dar cine vrea sa se duca profesor intr-un sat legat de comuna printr-un drum de pamint, un sat aflat la trei sute de kilometri de primul oras cu teatru?) Repartitia era obligatorie si erau necesare multe subterfugii (si relatii) ca sa o poti refuza. Daca aveai noroc, dupa cei trei ani de stagiatura prindeai o slujba ceva mai aproape de casa si faceai o naveta de doar doua-trei ore. Mai mult, prin anii 1980 marile orase devenisera „inchise“, asa ca daca nu aveai de la inceput buletin de Bucuresti, Iasi etc., nici nu puteai visa sa primesti o slujba acolo. Nouazeci la suta din nostalgicii care azi stau in mari centre urbane si viseaza la „slujba pentru fiecare“ din comunism ar fi trait atunci – daca aveau noroc – in niste blocuri ale specialistilor neincalzite iarna, adesea fara apa curenta si la mare distanta de primul oras. Ar fi strins zeci de ani banii necesari pentru o masina Dacia, cu care sa mearga in cite o excursie daca puneau deoparte destula benzina din ratia lunara. Intelectualii satului sau ai tirgului s-ar fi strins seara la birt sau, mai adesea, in apartamentul unuia dintre ei, ar fi baut, ar fi spus bancuri politice si ar fi schimbat ponturi despre locurile unde se gaseau pantofi, tigari straine, blugi sau nu stiu ce carte buna. Ideea de a te muta unde si cind vrei, de a-ti schimba slujba in caz ca nu erai multumit de conditiile de munca, nici nu putea fi conceputa.
Cite s-ar mai putea spune despre felul in care se descurcau tinerii proaspat casatoriti in minunata lume a „slujbei pentru fiecare“! Nostalgicii uita sa spuna ca nu era neaparat obligatoriu ca statul sa le asigure sotilor locuri de munca in aceeasi localitate. Se putea intimpla ca, macar pentru inceput, sotul sa fie repartizat in Bacau (judetul, nu orasul), iar sotia in Buzau sau Calarasi. Daca aveau si vreun copil, lucrurile se complicau si mai tare. Si atunci oamenii incepeau sa traga sfori, sa dea mita, sa caute relatii utile, poate-poate reuseau sa se mai apropie unul de altul. Uneori reuseau – dar o faceau in ciuda sistemului, nu in cadrul lui. Caci munca era o sarcina de stat, iar locul de munca pe care ti-l dadea statul era obligatoriu. Poate ca nu-ti placea sa faci naveta pe trenuri inghetate si autobuze hodorogite, sa stai departe de casa, sa locuiesti ani in sir in chirie si cu toaleta in fundul curtii, dar macar aveai un loc de munca asigurat, nu? Ce vremuri, dom’le, ce vremuri!