Pe atunci lumea credea ca disparitia celor doi o sa transforme brusc Romania intr-o tara bogata, fiindca singura piedica in calea prosperitatii fusese inlaturata. Vinovatii pierisera, iar restul romanilor, bieti mielusei asupriti de Odiosul si Sinistra, puteau trai de-acum in pace, bucurie si bogatie, ca fratii si surorile din desenele frumos colorate cu Paradisul brosurilor de propaganda neoprotestante.
E drept ca au fost citeva voci mai aprige, ce au miriit ca prin tara ar mai fi citiva vinovati de suferintele romanilor: niste lideri comunisti de la Bucuresti si de prin judete, ofiteri de Securitate si de armata, dintre cei care au omorit oameni in inchisori ori la granitele tarii, dintre cei care au impuscat oamenii strinsi in piete la revolutie… oricum, citeva sute de oameni tot mai puteau fi impuscati. Cineva sugera ca macar prim-secretarul si seful Securitatii din fiecare judet sa fie sacrificati in pietele publice, asa, ca exemplu, ca o lectie pentru liderii viitori. Sigur, nu s-a intimplat asa ceva. Acum, dupa douazeci si patru de ani, nu mai stiu sigur daca un asemenea omor organizat ar fi fost bun sau rau. Inclin sa cred ca ar fi fost un inceput urit de democratie. Pe de alta parte, ma gindesc ca, poate, un exces de cruzime in decembrie 1989 ar fi impiedicat excesele puterii iliesciene din iunie 1990. Poate ca atunci n-am mai fi avut astazi fosti securisti in topul miliardarilor, fosti informatori si slugi mizerabile in Parlament sau la conducerea unor trusturi de propaganda mediatice, nici comunisti de frunte care fac legi dure pentru populime si paradisuri legislative pentru ei. Poate.
S-a mai spus ca bietii soti Ceausescu au fost ucisi fara judecata – sau intr-un simulacru de proces. Dar in Romania traditionalista, destul de retrograda in ale democratiei, procesele juridice n-au fost niciodata la mare pret. Noi credem in alte legi, ceva mai premoderne.
In volumul sau Sentimentul romanesc al urii de sine, aparut in 1992, eseistul iesean Luca Pitu publica un eseu scurt, dar dens, intitulat „Porcul nostru de Craciun“, unde amintea si una din scandarile populare in acel decembrie 1989:
Ceausescu-i cel mai bun
Porc al nostru de Craciun!
Vorbea acolo Luca Pitu despre asimilarea simbolica a omului degradat, redus la instinctele joase, cu porcul, frater porcus, fratele porc – si mai vorbea si despre uciderea ritualica a regelui bolnav, a carui boala contamineaza intreg regatul, caci un rege sanatos face tara sanatoasa, iar un rege bolnav (fie si de dementa) face, analogic, ca intreaga tara sa se degradeze. De aceea regele trebuie ucis si inlocuit cu un altul, sanatos, voinic si frumos, pentru ca supusii sa aiba parte si ei de prosperitate, sanatate si tihna.
Nu intimplator Orwell pune in fruntea necuvintatoarelor din Ferma animalelor (ma rog, cuvintatoare de circumstanta) tocmai porcii, animalele atit de asemanatoare cu oamenii, incit pina la urma, cind porcii pactizeaza cu stapinii, ajung sa semene atit de tare cu ei, incit „deja era imposibil sa mai spui care era care“. Fratele porc, impuscat de Craciun… In cheia aceasta trebuie citita uciderea lui Ceausescu din 1989. Si in cheia aceasta ar fi bine sa o citeasca si stapinii bolnavi ai Romaniei de azi, care urmeaza pas cu pas calea trufasa a oligarhiei comuniste.
Atunci, in 1989, aveam iluzia ca un singur sacrificiu (de fapt doua, dar intr-un duo inseparabil) va fi de ajuns pentru a insanatosi tara.
Ne-am inselat. Data viitoare trebuie mai multi porci.