Toamna, prin octombrie, am fost invitati si noi, „literatii“ gaesteni, la un festival cultural in capitala judetului. Capataseram ceva notorietate datorita polemicilor sustinute, asa ca „factorii responsabili“ gasisera prilej de mindrie fara efort material sau scriptural. Un ipochimen, specia functionarilor stralucitori prin anonimat cit ocupa bine-mersi vreun post, a binevoit sa ne prezinte auditoriului sosit din toata tara literara. Si-a scapat o expresie ce m-a scos din sarite: noi, truditorii la revista, eram „un colectiv de entuziasti“! Ce i-am replicat individului, ramine de povestit altadata, in alta parte. Azi, oarecum uzat de eforturi vag utile, as admite ca respectivul cuvint ne caracteriza in mare masura, desi…
Entuziast sint la ascultarea fiecarui disc pe care nu l-am auzit vreodata, fie de rock, de blues, de pop, de jazz, de punk sau de muzica simfonica. Nu de putine ori mi se intimpla sa cred ca un titlu, ajuns in playlist prin cine stie ce miscare a computerului (acest instrument care maninca unora vietile!), e o noutate; ca apoi, auzind ce se aude, sa-mi dau seama ca l-am mai ascultat. De exemplu, chiar acum ascult „prima data“ Fad Gadget – Under the Flag, disc de-acum trei decenii, care nu mi-a atras atentia la vremea aparitiei. Si era oarecum normal. Pe atunci ma entuziasmau trupele mari si consacrate, iar scandalagiii punk imi trezeau interesul mai degraba din punct de vedere sociologic decit muzical. Dar si ca om care vrea sa inteleaga epoca sa n-aveam ce alta sa fiu decit amator surescitat, lipsit cum eram de informatie corecta.
Muzica rock a fost pentru generatia noastra o sosea de evadare din realitatea absolut terna a socialismului multilateral (sub)dezvoltat. Vorbesc de consumatorii obisnuiti, nu de furnizorii materiei prime, fie muzicieni de vocatie, fie comercianti clandestini de discuri copiate pe benzi de magnetofon (ulterior pe casete). Si cu toate ca literatura celor mai multi dintre noi avea ingrediente punk si new-wave, majoritatea adora trupele deja vechi. Un tip ca Frank Tovey, artistul complex care a girat sigla Fad Gadget pina s-a hotarit sa inregistreze sub nume propriu, ne contamina ridicindu-ne parul in creasta mohawk. Ca si Ian Curtis, vocalistul Joy Division, Frank nu mima actul artistic, nici nu facea economie de efort pe scena, nici nu accepta compromisuri. Pesemne, de-aia a si trecut aproape neobservat de mainstream, desi a beneficiat de management onorabil. Genul sau de exprimare era oarecum straniu, umorul negru se combina cu onestitatea, tendinta de confruntare violenta, tipic punkista, se topea in sonoritati apropiate muzicii de club, un fel de art-rock dansant, greu de categorisit dupa inchistatele sabloane showbiz. E de mentionat ca, auzindu-i primul demo, Daniel Miller, boss-ul firmei Mute, s-a entuziasmat instantaneu si i-a oferit un contract chiar inainte ca Tovey sa aiba trupa complet inchegata. Iar peste ani, probabil ca tot Miller i-a inlesnit jucausului muzician sa deschida concertele Depeche Mode, in turneul Exciter. Ceea ce spune destul despre valoarea lui…
Ascultam, in anii 1980, benzi pe-un magnetofon Maiak. Am avansat un pic, dotindu-ma cu un pick-up Akord, de provenienta sovietica, o statie amplituner Electromures, plus boxe Jazz, fabricate in dulcele tirg al Iesilor. Am schimbat amplificatorul, cind s-a lansat Electronica A350, si-am vindut Akord-ul, luindu-mi un Tesla, pe care il folosesc si azi. Au urmat CD-player, DVD, Blu-ray etc. Insa n-am avansat nici un pas de la stadiul de entuziast ascultator al muzicii, uneori prea dornic sa am un opus in mai multe variante de interpretare decit in mai bune conditii tehnice. Si ma tem ca-i prea tirziu sa-mi pierd tabietul…