1.
Am iesit destul de tarziu de la un prieten, insa la timp cat sa prind ultimul maxi-taxi spre casa. Cum am ajuns in strada, a si aparut unul in care era numai soferul. Am platit biletul si m-am asezat la intamplare, undeva pe la mijloc. La prima statie au prins a se urca, unul cate unul, noua vlajgani. Mi-e greu sa descriu infatisarea lor de ocnasi profesionisti (tatuaje, cicatrici, maieuri pe care puteai ghici urme de sange inchegat etc. etc.). Nici vorba sa fi fost clasicii baietasi de cartier. Ca sa ma fac inteles, graitor ar putea fi faptul ca ma asteptam ca ultimul om care urca dupa ei sa fie un politai cu mitraliera, insotit de caini-lupi. Soferul (abia cand l-am cautat din priviri, in speranta de a cere ajutor la nevoie, am observat ca e cea mai fioroasa faptura din masina) a intrebat: „Baieti, sunteti toti noua?! Mergem?“. Si a dat drumul la manele, cu difuzoarele la maximum. „Ba, asta-i melodia lui Bobo! Da-o mai tare, sa-i facem o bucurie!“, se-aude o voce din spate.
Bobo era pe scaunul de langa mine. Am remarcat cu coada ochiului ca avea un tatuaj cu MIRELA pe brat. Au inceput cu totii sa cante si sa pocneasca din degete. Mi-am zis ca, daca dau semne ca vreau sa cobor la prima, sunt iremediabil pierdut. Intai, pentru ca trebuia sa-l deranjez pe Bobo, apoi, pentru ca mai erau doi confrati asezati pe vine, langa usa. Daca ma agit, daca fug, nu obtin decat ceea ce reuseste o gazela indepartata de turma: starnesc leii. La prima statie, mi s-a spulberat si ultima farama de speranta: doi calatori intarziati, care au vrut sa urce in maxi-taxi, au bagat capul pe usa, pentru o clipa, si au rupt-o la fuga. Exista un real conflict intre calmul pe care doream sa-l afisez si ceea ce simteam in interior. La o adica, era suficient ca unul dintre companionii mei de calatorie sa sopteasca „Bau!“ inspre mine si as fi facut stop-cardiac instantaneu. Cu inima in gat, am ajuns pana unde trebuia sa cobor si i-am cerut soferului sa opreasca. A oprit.
Spre marea mea surpriza, Bobo s-a ridicat si mi-a facut loc politicos, indemnandu-i si pe cei doi din fata usii sa se conformeze. Dupa ce usa s-a inchis in spatele meu, iar maxi-taxi-ul a demarat in tromba, mi-a venit brusc in minte un straniu ritual vazut pe Discovery: balena ucigasa nu isi omoara niciodata ultima foca pe care o prinde intr-o zi. Se joaca o vreme cu ea, apoi o conduce cu grija la mal, o apara de celelalte balene, lasand-o in libertate.
2.
Oameni trecand pe langa noi, tarandu-si – ca pe o bocceluta, o sacosa de carpa, un rucsac, o povara insuportabila –, fiecare cum il taie capul, povestea. Despre asta vorbeam cu Padre, cu multi ani in urma, intr-o crasma de langa gara. Si cum vorbeam, intra un tip care scoate niste foi trase la xerox si incepe sa le imparta pe la mese. Ajunge si la noi: „Buna seara, sunt scriitorul Aculin Tanase si va ofer spre delectare cateva dintre epigramele mele“. Le luam si ne aruncam ochii peste ele. OK, dar nimic mai mult. „Sa vezi, e ca-n Filantropica“, zic. Scriitorul Aculin Tanase face turul meselor si reapare: „V-a placut ceva?!“. Nu ne lasa sa-i raspundem: „Daca v-a placut ceva, va pot oferi aceste epigrame, cu autograf, la pretul unei beri“. Padre sta pe ganduri, apoi, cu generozitate, ii intinde bani de-o bere. „Pentru cine sa fie?“, intreaba scriitorul, scotand un pix. „Pentru un om din Gara de Nord“. Aculin se conformeaza: „Pentru un prieten discret din Gara de Nord“. Da sa plece, apoi se intoarce deodata: „Da’ ati vazut Filantropica?“. „Nu“, raspunde Padre inspirat. „Despre ce-i vorba?“ „Pai, e-un film despre mine!“ Curiozitatea lui Padre pluseaza: „Da’ cine a facut filmul? Cine, ce joaca?“. „Mircea Diaconu. E un film de Nae Caranfil.“
Intru si eu pe fir: „Si cum v-a aflat Nae Caranfil povestea?“. „Aaa, da’ eu fac chestia asta de ani de zile, in toata tara. La Bucuresti sa vedeti cat castigam! Cate 70-80 de dolari pe noapte. Stateam nauc si eu. Cu o mana dadeam foile, cu cealalta abia apucam sa iau banii… Si, intr-o seara, in Gara de Nord de la Bucuresti, ma opreste unul: Ma numesc regizorul Nae Caranfil. Vrei sa stam putin de vorba?… Maestre, ii zic eu, pai, sunteti invitatul meu! Si-am stat vreo cateva ore de vorba. La nici un an a aparut filmul! Bine, ca-n film, eu apar disociat, de fapt, exista doua personaje inspirate de mine.“ „Ati vazut filmul?“, il intreb. „Nu, da’ mi-au povestit toti prietenii. Eu is ala din film.“
Ne-am intrebat ce sanse sunt ca scriitorul Aculin Tanase sa fie Poetul Garii de Nord din Filantropica. Parea destul de convingator. La fel de convingator, spunea Padre, ca faptul ca omul e innebunit dupa fictiune, poate chiar si mai mult decat dupa propria viata. O fi fost, n-o fi fost, cert e ca Aculin a devenit intre timp o mica vedeta. Periodic gasesc in presa cate ceva (un reportaj, un interviu) despre el. Iar la un moment dat am primit o cerere de prietenie pe Facebook de la el. Pe care – ce sa fac? – i-am aprobat-o.