Propozitia de la inceputul articolului chiar s-a spus la radio, in SUA, la CBS, intr-o seara apropiata de Halloween-ul din 1938, rostita foarte convingator de Orson Welles. Actorul avea putin peste 20 de ani, iar farsa-spectacol de teatru radiofonic a fost o strategie care l-a propulsat in lumea si atunci aglomerata a artei. Urmarind sa zdrobeasca concurenta, Welles a adaptat Razboiul lumilor, romanul SF al lui H.G. Wells, pentru o versiune radiofonica. Efectele i-au intrecut asteptarile: numarul de ascultatori a fost urias, iar majoritatea dintre ei au fost convinsi ca ceea ce aud din eter e real, panicandu-se, iesind in strada, sunand la politie si la… radio! Desi Orson Welles fusese precaut: precizase la inceputul emisiunii ca totul e o fictiune si repeta anuntul in momentele publicitare. Cazul e notoriu pentru impactul mass media, sisteme de manipulare si capacitatea radiofonicului de a ne activa imaginarul. Am folosit Razboiul lumilor al lui Orson Welles pentru a ajunge la subiectul meu, teatrul radiofonic. Imi propusesem de mult sa scriu despre aceasta forma cu aer vintage, dar cu inca suficient de multi fani in intreaga lume care sa incurajeze productiile de gen, sa produca regizori specializati, sa duca la organizarea unor festivaluri internationale. Am tot reportat subiectul, dar acum i-a venit timpul. Am aflat, pe calea undelor, fireste, ca pe 18 februarie 1929, cu 85 de ani in urma, a avut loc cea dintai transmisiune de teatru radiofonic in Romania. Era un text al lui V.Al. Jean, Ce stia satul, cu celebritati ale scenelor timpului – Maria Filotti, Romald Bulfinski si Victoria Mierlescu. Radiofonicul era atunci ce sunt cinematografia si televiziunea astazi, cei mai buni actori, de talia lui Constantin Nottara, George Vraca, Marieta Sadova, Aura Buzescu etc., fiind solicitati in distributii. Pentru necunoscatori, iata cum descria Paul Stratilat studioul radio de la inceputul anilor ’30: „…o camera mare, avand peretii capitonati cu catifea; in mijloc se afla un microfon; la una din extremitati era instalat un ecran, in spatele caruia se agitau regizorul tehnic si regizorul artistic. Ei ne dadeau indicatiile printr-un difuzor instalat in studio. Sub ecranul de sticla, era montat un tablou pe care se aflau scrise diferite recomandatii pentru interpreti: «liniste», «incepe», «mai tare», «mai incet» si altele, care se luminau dupa cum era necesar“.
Pe intuneric, cu ochii inchisi
Cu teatrul de televiziune am o problema, nu ma pot uita si gata, dar cu teatrul radiofonic am o relatie speciala. Il ascult, la ore tarzii din noapte, cand e programat. La cel de televiziune imi lipseste perspectiva de ansamblu, ma deranjeaza ca privirea mea de spectator e condusa de obiectivul camerei de filmat. Cu acesti intermediari, camera de filmat, cadrele si montajul, nu ma aflu in relatii prea bune. Stocarea si redarea audio e altceva, ma acomodez mai usor la a asculta decat la a privi prin ochii altora.
Unii asculta teatru in masina, altii in timp ce fac treburi gospodaresti. Eu il ascult pe intuneric, cu ochii inchisi, oferind imaginatiei conditiile prielnice pentru a zburda neingradita. Formula radiofonica ma poarta prin povesti pe care le recreez pe moment exclusiv pentru mine. E o relatie aproape privata. Acesta e, de altfel, unul dintre atuurile care-i asigura priza la public. Scenariul deschide pentru fiecare ascultator un culoar particular de receptare. Publicul de radiofonic e complet diferit de acela adunat intr-o sala de teatru pentru a privi. Publicul audio e dispersat, divers, ceea ce-l leaga sunt sonoritatile care ies din boxe. Nu se aude de-acolo numai vocea actorilor citind un text, ci se desprinde un intreg univers acustic adunat intr-un studio de productie. Ceea ce pe scena teatrului clasic se vede cu ochiul liber, in teatrul radiofonic se „vede“ cu ochii mintii: actiunea, personajele, raporturile dintre ele, schimbarile de situatii sunt traduse de echipa de realizatori in sonoritati. Operatiunea incepe cu adaptarea scenariului. E preferabila o singura linie dramaturgica, mai usor de urmarit, dialoguri animate, un numar rezonabil de personaje. Ceea ce vine pe unde e teatru de text si sunet, e literatura dramatica rostita la microfon. La distributie esential este ca vocile sa fie foarte diferite, sa aiba amprente tonale evidente, pentru a evita confuziile auditive, sa fie radiogenice. La repetitii atentia se focalizeaza pe rostire, mai incarcata de semnificatii decat cea scenica. Vorbele si felul in care sunt spuse, modulatiile, accentele in fraza, pauzele au potentialul de a genera universuri imaginare. Cuvantul se desfasoara in largul sau, fara a fi ingradit de scenografie, ecleraj, miscare scenica. Replicile, timbrul vocal, ritmul rostirii, muzica, toata „culisa acustica“ trebuie sa construiasca in timpul transmisiei o intreaga lume. Sintetizatoarele electronice creeaza sumedenie de sunete, dar pana la aparitia lor, inginerii apelau la trucuri de tot felul pentru a obtine efectele dorite. O foaie de placaj sau de tabla miscate intr-un anumit fel reda tunetele unei furtuni. Suieratul vantului si picaturile de ploaie erau imitate fie vocal, fie de o masina speciala, construita din lemn, cu o manivela din a carei invartire rezulta un vajait similar celui natural. Pana in era computerelor, studiourile detineau benzi magnetice cu inregistrarea a sute de onomatopee, un fel de „zgomoteca“ la care se apela ori de cate ori era necesar. Pentru urechile profesioniste, diferenta dintre un sunet natural si unul sintetic e sesizabila, cel electronic obtinandu-se mai usor, dar avand o doza de artificial. E diferenta dintre autentic si surogat! Cand productia e gata, zboara on air!
Daca pledoaria mea a fost convingatoare, amatorii de teatru radiofonic, fideli sau simpli curiosi, pot asculta inregistrari ale unor texte clasice pe www.eteatru.ro. Fonoteca tezaurizeaza texte si voci ce pot fi activate printr-un clic. Ori, la ceas de noapte, dati pe Radio Romania Cultural.