Sa ai doar un aparat micut, ce imprastie muzica discret, sa nu bei nimic, sa nu atingi nimic, pur si simplu sa asculti si sa plutesti tihnit, si sa visezi la nemurirea sufletului…
— Ba cum sa nu!, raspund. Dar asta e atitudinea, ori starea existentiala catre care vrea sa te duca orice piesa de oarecare profunzime, de orice fel, in orice stil, din toate timpurile. Asa a fost in aurora aezilor greci, asa e si-n noptile pierdute cu bluesmenii lui Marcian, care umbla brambura cu trenul si ne scalda in sonoritati moi pe la concerte in cluburi sau case de cultura. N-o sa ma dau destept cu tine, sa-ti explic lucrurile astea banale.
— Tot mai des am senzatia ca lumea din jur ma agreseaza, ca obligatiile de serviciu sunt ca lanturile prizonierilor din Evul Mediu sau ca regimul detinutilor politici de pana mai ieri, ca mersul pe strada e un soi de supliciu public, iar viata de familie un calvar la care nu stiu cum sa renunt. Si-atunci, muzica e unica optiune decenta pentru a scapa din cleste.
— Nimic neobisnuit. Nu esti primul, nici ultimul pamantean care isi stinge aleanul cu sunetul dulce al viorii, cum se obisnuia odinioara, sau al chitarii, ca-n zilele noastre. Sau cu amandoua, daca esti intr-o dispozitie mai ecletica…
– Am ascultat recent cateva discuri pe care tu nu le-ai cronicat si care mi-au placut foarte, foarte mult. Stiu ca n-ai posibilitatea sa scrii despre toate, dar e frustrant sa vad cum treci pe langa chestii care mie si altora ne spun ceva, iar tie nu.
— Nu e necesar sa manjesc in cuvinte anoste ceea ce muzicienii picteaza stralucit pe note. De exemplu, ce-as putea adauga la un album precum acesta ultim al lui Robert Cray – In My Soul (Provogue/Mascot 2014)? Sa traduc
versurile? O fac automat destule programe de computer, daca ai trebuinta. Sa decupez esantioane de simtire chitaristica, excelent captata in sunet de producatorul Steve Jordan? La ce-ar folosi? Baiatul asta… He-he, i-am zis baiat, desi numara 61 de ani, varsta potrivita pentru a incepe sa cante blues! Dar cum sa-i zici altfel? Priveste-i figura frumoasa, de fotomodel pe care femeile se bat! Too Many Women, Too Little Time, nu-i asa? El se vaita, nu tu! Sa completez? Un cuvant suplimentar strica sentimentul de plenitudine care iti crapa inima!
— Pai, lamureste-ma de ce place, gaseste elementul acela inefabil care ciupeste coarda sufletului si-o face sa vibreze intr-un fel nemaifacut inainte…
— Imposibil. Pe de-o parte, operatiunea distruge misterul si frumusetea muzicii, si-atunci degeaba stai cu urechea langa difuzor…
— Ba stau cu difuzorul in ureche, precum vezi, utilizez castile de la iPod!
— Pe de alta parte, ceea ce imi starneste mie asociatii fastuoase, tie ar putea sa-ti trezeasca antipatie, ca sa ma rezum la un aspect. Daca ma aventurez, fiindca nu ma pot abtine, pe teritoriul „interpretarii“ (remarca, te rog, ghilimelele!), o fac pentru ca si eu, la fel ca tine, simt nevoia sa vorbesc despre ceea ce ar fi bine sa tac. Stiu, de buna seama, ca orice opera cat de cat realizata estetic suporta oricate comentarii. Sunt ele necesare? Ma indoiesc! Dar ce teren arid e in jurul cartii, discului, filmului despre care se tace! Farmecul artei de aici vine. Insa nu te mai obosesc cu pretiozitati…
— De ce nu? Crezi ca traim toti in lumea sferica a ideilor inalte, cum ne imaginam cand eram tineri?
Nu traim. Tocmai de aceea il ascultam pe Robert Cray…