Desigur, occidentalul era si a ramas prea politicos pentru a nu si-l masca; dar cobaiul socialismului real simtea ca, oricate vorbe ar fi spus despre realitatile din tara lui, codul celui care il asculta diferea. Dramele se traiesc si se impartasesc in acelasi cerc. Dramele altora ne-ar impresiona mai mult, daca le-am intelege…
Rasturnand aceasta distanta geografic-culturala intr-o dimensiune temporala, realizam ca generatia foarte tanara de azi e in postura occidentalului de ieri. Ororile si mizeria de altadata se atenueaza (daca nu se topesc cu totul) intr-o fericita, senina ignoranta statistica. Caracteristicile regimului trecut, care au modelat un anumit tip de literatura si de cultura, trebuie recuperate astazi prin studiu si cercetare. Ele nu mai intra in experienta directa, nemijlocita, pe propria piele a celor nascuti dupa 1990.
Pentru asta sunt buni profesorii, plicticosi indeobste, si tot pisalogi, de la un regim la altul. Ei iti dau cu manualul in cap (ieri la propriu si la figurat, azi numai la figurat) si iti reamintesc ceea ce de fapt nu ai trait, deci nu esti obligat a-ti aminti.
Comunism, totalitarism, dictatura, control, Securitate, Partidul Comunist Roman, in frunte cu Secretarul sau general, tovarasul Nicolae Ceausescu, ratii la alimente, cozi nesfarsite: ce sunt toate acestea? Sunt niste vorbe al caror referent devine tot mai indepartat, mai cetos.
Ce vrea sa insemne, de pilda, cenzura? Cum poti fi cenzurat, in epoca internetului? Ceea ce nu se poate azi se putea ieri; iar ce nu se putea ieri – se poate azi. Cele doua epoci, pe care multi le vad, in virtutea inertiei, in continuitate sunt la antipod in punctele, esentiale, care determina structura literara si artistica. Scriitorul roman avea bani, avea timp, nu avea libertate, nu putea calatori, nu putea publica decat cu avizul cenzurii, era citit de un public larg. In prezent, scriitorul roman nu are bani, nu are timp, are libertate, poate calatori, poate publica orice, nu prea este citit. Exceptiile de la regula nu se iau in considerare. Ne intereseaza regula si formatul socio-cultural determinat de ea, iar nu exceptia explicabila, si ea, in context.
Cu un spatiu de miscare extrem de ingust, captiv, asa zicand, in propria tara dupa 1948, scriitorul roman si-a dezvoltat un evazionism compensator. Imaginatia a fost nu doar un instrument scriitoricesc, ci si o metoda de supravietuire. Asa cum, intr-o inchisoare politica, un detinut isi gasea alinarea in a scrijeli cu un ac versuri pe o bucata de sapun, orice fleac a fost ridicat la rang de arta de catre scriitorii generatiilor precedente. Din acest punct de vedere, Emil Brumaru este cel mai reprezentativ poet al perioadei: in poemele lui, universul mic este scanat cu minutia marilor exploratori si cartografi. Si e nevoie de o lume inchisa, de un spatiu social cu toate iesirile blocate, pentru ca imaginatia sa valorizeze ceea ce, in lumea libera, e atat de firesc, de frecvent intalnit, incat nu mai are rezonanta.
Asa se explica statutul cu totul special pe care l-a avut poezia autohtona in Epoca de Aur a lui Nicolae Ceausescu. Poetii erau un fel de semizei, la concurenta cu fotbalistii: expresia a tot ceea ce „oamenii muncii“ nu puteau face, pentru ca nu aveau dreptul; intrucat aceste drepturi firesti nu li se dadeau. „Calatoream“ prin poezie si ne „eliberam“ prin roman, facand din aceste doua ecuatii literare o forma de supravietuire intelectuala, prin cultura.
Astazi, calatorim unde dorim si avem toate libertatile din lume. Poetul si romancierul nu mai sunt expresia drepturilor noastre, refuzate, ci niste oameni obisnuiti, care scriu si ei acolo, si pe care-i citim numai si numai daca avem chef.
Scriitorul de azi, prin urmare, nu mai are in fata un public aprioric receptiv, dependent, obsedat de libertatea garantata exclusiv prin imaginatia artistica. Noul public este „independent“, mofturos, sofisticat, greu de prins si de surprins: un public cu toate optiunile la indemana si care „zappeaza“, imediat, la literatura care-i place. A scrie pentru acest public e infinit mai greu decat a scrie pentru cel de ieri, garantat de Stat si inchis in tarcul national de o dictatura paranoica. A avea, astazi, zeci de mii de cititori – cat numarau cu trei decenii in urma multi prozatori si poeti ai nostri – este o performanta atinsa de foarte putini. Mircea Cartarescu, Andrei Plesu si, si… Lista cam asta este.
Restul se zbat pentru cosul zilnic intr-o economie de piata, vanand burse si rezidente artistice, facand publicistica, impartindu-se in sapte pentru a-si tine familia, visand la traduceri care sa le largeasca publicul. Dar acela e alt public decat cel al spatiului cultural autohton. Miza nu e publicul francez, ci publicul romanesc.
Ce facem cu el? Ce ne facem fara el?