Dincolo de falia traditionala intre generatii, e aici ceva ce ar trebui luat in considerare atat de publicul „vechi“, cat si de cel „nou“. Cenzura.
Ea a fost unul dintre instrumentele cu care s-au realizat, odata cu instalarea socialismului real, ideologizarea literaturii romane si transformarea ei intr-o anexa si o vitrina a regimului. Un instrument de gratificare (premii de Stat, tiraje uriase, reeditari in colectii de masa, alte avantaje consistente pentru propagandistii regimului) a fost dublat printr-un instrument de coercitie. Iar instrumentele au fost utilizate alternativ si, uneori, concomitent, atat in „obsedantul deceniu“ al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cat si in epoca de dupa dezghet, inceputa odata cu aplicarea modelului nord-coreean de catre Nicolae Ceausescu.
Din nefericire, desi putini scriitori romani valorosi s-au lasat cumparati de regim, toti au fost obligati sa accepte cenzura, pentru a fi publicati. Intr-un sistem etatist si intr-un regim totalitar, cand toate publicatiile si cartile apar exclusiv cu avizul autoritatilor, a publica inseamna a accepta presiunile, indicatiile, interventiile cenzorilor pe textul propriu. Cand, formal, cenzura a fost desfiintata in Republica Socialista Romania, a fost vorba de fapt de o „relocare“ a ei, dinspre Centru spre circumferinta cercului editorial. Era obligatia redactorilor si editorilor sa cenzureze textele si manuscrisele pe care urmau sa le publice – iar pentru lipsa de „vigilenta“ partinica, ei raspundeau cu functia si postul lor. Ceva mai pervers si mai oribil decat a face dintr-un redactor de revista sau de editura cenzorul cartilor colegilor sai, scriitori, e greu de imaginat. Pana si imaginatia lui Orwell e saraca, prin comparatie cu realitatile Epocii de Aur.
Dar acesta este fundalul socio-cultural si contextul istoric la care se cuvine sa raportam experientele literare ale scriitorilor nostri manifestati inainte de 1990. Ei au inceput sa recurga tot mai frecvent la parabole si alegorii, la un stil aluziv, incarcat, sofisticat, mai greu decriptabil, cu mai multe straturi si nivele de intelegere. Intre Sara de Stefan Agopian si Morometii, I, de Marin Preda este o diferenta structurala de scriitura.
Transparenta, tranzitivitatea, limpiditatea, „clasicitatea“ prozei noastre nu mai puteau fi alese de scriitorii romani decat cu riscul de a-si vedea macelarite manuscrisele scrise astfel. Pentru ca nu poti fi scriitor realist daca nu vezi realitatea incojuratoare, iar daca aceasta realitate a regimului ceausist este una mizerabila, nu poti scrie despre ea ca atare, fara sa-i alertezi pe decidentii asupra manuscriselor tale. Cercul sumbru-vicios a putut fi spart tocmai prin refugiul prozatorului roman intr-un tip de proza etajata, stratificata, multiplu codata, pe care cititorul s-o parcurga atent la toate implicatiile, iar cenzorul mai omenos sa para ca nu o intelege. Acest tip de proza, de un mare rafinament artistic, a rafinat si gustul publicului nostru „vechi“, pentru care Nicolae Breban si George Balaita, Stefan Banulescu si Octavian Paler, D.R. Popescu si Stefan Agopian se numara – pe drept cuvant – printre autorii canonici.
E dificil insa pentru acest public rafinat, semanand cu literatura inalta si stratificata pe care a asimilat-o, sa accepte proza mai tanara de azi, in care functia tranzitiva a limbajului si a literaturii a fost recuperata, intrucat nu mai exista cenzura si raportarea la ea. E greu sa accepti ca lucrurile, in literatura, pot fi spuse si altfel decat prin monologuri de treizeci de pagini, digresiuni in digresiuni si referinte la referinte la referinte. Simetric, pentru fanii prozei tinere este greu de acceptat ca literatura inseamna si altceva decat „hai sa te fut“, „ma pisam pe mine de la zece beri“ si alte asemenea exemple de tranzitivitate si denotatie. Intr-o reprezentare putin ingrosata, din motive didactice – daca o proza stufoasa si atat de alegorizata incat nimeni nu mai intelege nimic pare scrisa de un autor ce nu mai cunoaste limba romana actuala, o proza de mare simplitate, cu „fuck“ si „suck“, pare scrisa de un autor care inca nu a invatat limba romana. Este cazul Claudiei Golea.
Ce a insemnat cenzura pentru scriitorii nostri s-a tot discutat, analizat, dezbatut, problematizat. Ce inseamna lipsa oricarei cenzuri se vede cu ochiul liber, pe forumurile ziarelor, pline de nickname-uri, si in paginile unor „carti“ (dar ce mai conteaza ghilimelele?) cu succes la vanzari.