Uimitoare este perpetuarea lor la generatiile urmatoare, pentru care nostalgia nu mai este o justificare. Dupa ce intalnesti de mai multe ori tineri de douazeci si putini ani, care s-au nascut dupa revolutia din 1989, dar asculta muzica Angelei Similea sau a Corinei Chiriac si au vazut toata seria de filme cu comisarul Moldovan a lui Sergiu Nicolaescu, iti vine sa-ti pui unele intrebari. Nu e tocmai firesc. De la revolutie pana acum au trecut douazeci si cinci de ani. Lumea s-a schimbat radical, chiar si fara caderea comunismului. Pana si aparatele pe care se asculta muzica sau se vedeau filmele in vremea aceea au disparut. Pick-upurile, magnetofoanele, videocasetofoanele, casetofoanele (inclusiv eclatantele walkman-uri), toate au devenit obiecte de muzeu, mecanisme de colectie.
Tin minte ca noi dispretuiam gusturile parintilor. Ceea ce pentru ei era divertisment noua ni se parea batranicios. Sigur, ascultam ceva din muzica lor, Beatles, Jethro Tull sau Rolling Stones (desi multi dintre parintii nostri n-o faceau), dar nu dansam tango sau vals, nu ne incantau sansonetele frantuzesti sau slagarele autohtone, iar filmele romanesti ale anilor 1950-1960 ni se pareau cretine – asa cum si erau. Era ceva normal. Eram normali: fiecare generatie isi are propriile clisee, propria cultura de divertisment si mai ales propriile kitschuri. Nu le preia decat rareori pe ale parintilor si de obicei o face parodic, luandu-le peste picior. Apoi le uita si isi vede de ale ei.
Sigur, exista si o cultura de consum contemporana, la care rezoneaza adolescentii si tinerii de acum. Dar, pe langa ea, se perpetueaza si entertainment-ul mediocru al anilor 1970-1980. Poate intr-o masura mai mica decat am dat impresia in ce am scris pana acum, dar tot mi se pare ciudat ca un adolescent de azi sa cunoasca filmografia lui Sergiu Nicolaescu sau muzica usoara a lui Vasile V. Vasilache si a altor compozitori din anii aceia. Nu pentru ca ar fi neaparat produse artistice proaste, ci pentru ca sunt vechi. Peste tot in lume exista o inlocuire naturala, aproape biologica, a divertismentului popular odata cu trecerea generatiilor. In Romania de azi ea pare indelung amanata.
Imi amintesc ca intr-o saptamana, in timpul zapping-ului de fiecare zi, am nimerit la televizor peste filmul B.D. la munte si la mare (produs in 1971) de trei sau patru ori, pe trei canale TV diferite. La fel am patit altadata cu Toamna (sau Iarna) bobocilor. Cu Nemuritorii sau alt film istoric nicolaescian. Si cu alte filme din epoca aceea. Ori cu emisiuni de muzica usoara retro romaneasca. E, evident, calea cea mai simpla de propagare a acestor ramasite de divertisment din trecut. Cotele de productii autohtone recomandate sau impuse posturilor radio si TV in Uniunea Europeana au incurajat si perpetuat aceasta incremenire in trecut.
Nu spun ca e rau. Nu spun ca toate filmele si toata muzica epocii comuniste sunt produse de mana a doua. Majoritatea sunt, dar nu asta e important. Problema e ca sunt de atunci si sunt difuzate sistematic acum. O data, de doua ori, de douazeci de ori. Mai des decat in anii cand au fost create. Iar ele ajung la tineri, la cei mai putin tineri si la batrani, la nostalgici si la inocenti pentru ca… Ei, asta-i problema. Pentru ca asta avem. Pentru ca, intr-un fel, am ramas acolo.
Am impresia – si imi asum exagerarea – ca in mentalul colectiv ne-am oprit undeva in trecut, imediat dupa 1990. Nu cu totul. Lumea s-a transformat radical. Obiectele ce ne inconjoara, ritmul vietii, obiceiurile cotidiene si multe altele sunt atat de diferite de cele din vremurile comunismului, incat un ins teleportat din, sa zicem, 1980 ar suferi un soc psihic. Si totusi, dincolo de acest strat vizibil, exista un anumit blocaj, o anumita vointa de incremenire ce influenteaza intreaga societate – si, inevitabil, pe cei tineri. Nu degeaba cel mai recent candidat pentru postul de antrenor al echipei nationale este Anghel Iordanescu. Iar legatura o sa incerc s-o explic data viitoare.