E o poveste prea buna ca sa scap de ea asa usor. Aveam cinci ani si cateva luni, eram in grupa mare la gradinita de langa politie, imi placeau Mihaela, de la care primisem si-un autograf prin posta, Don Quijote, Arpagic, Apolodor, basmele chinezesti, tarta cu visine a mamei, laptele cu cacao, cofetaria de la coltul blocului. Stiam cate ceva despre caloriferele reci, apa incalzita la cazan, resouri, cozi, dar toate astea intrau perfect in povestile cu arbori si plante din cartea unui rus, nu pareau exceptionale, faceau parte din viata mea de cinci ani si nu pareau c-or sa plece vreodata. Pana intr-o dupa-masa de decembrie, cand am intrat cu mama in blocul unde stateau bunicii mei. Mergeam in vizita, nimic neobisnuit. Doar ca, de data asta, un vecin de la parter a deschis vijelios usa si a iesit in fata liftului agitand bratele si strigand: „A fugit Ceausescu! A fugit Ceausescu!“. Eu m-am speriat si m-am dat un pas inapoi, mama, dimpotriva, a facut un pas inainte, „Haideti sa vedeti! Da acuma la televizor!“, a zis vecinul si a tras-o pe mama in apartamentul lui, iar mama m-a tras si pe mine inauntru, pentru c-o tineam strans de mana si n-avea de gand sa-i dau drumul. Asa c-am intrat amandoua, la televizor dadeau niste imagini din care nu intelegeam nimic, sau cel putin eu nu intelegeam nimic, si, dintr-odata, complet neasteptat pentru toata lumea din emisfera de nord, mama s-a ridicat deasupra parchetului si a atins cu degetele ei tavanul. Mama zice ca nu-si mai aminteste de asta, dar eu imi amintesc tot, cele cateva minute de la parterul blocului bunicilor au fost Revolutia mea de la cinci ani, istoria de glorie care s-a lipit de mine ca un timbru de la Oficiul Postal nr. 22. Restul e istorie comuna, istorie facuta din imaginile de-atunci si din povestile oamenilor, istorie in care fuga lui Ceausescu ajunge sa fie la fel de importanta ca degetele mamei atingand tavanul.