Care dintre cele doua proiecte a fost mai greu sau in ce a constat dificultatea fiecaruia?
Nu pot spune ca au fost proiecte grele sau poate ca e un raspuns subiectiv, pentru ca am facut o investitie afectiva si greutatile s-au disipat in favoarea momentelor de satisfactie. E dificil sa spui povesti pe care lumea sa vrea sa le „auda“. In orice proiect exista o cautare si o teama vizavi de modul in care ai rezolvat problemele. Te intrebi mereu daca ceea ce ai facut a fost suficient de sugestiv sau doar adecvat momentului din discurs.
De cele mai multe ori exista intrebarea daca o anume scena va trai suficient de bine prin ceea ce ai construit vizual sau daca, dimpotriva, ai reusit sa strici un scenariu bun. La cele doua proiecte cel mai mult ne-a chinuit hazardul meteorologic. Poate mai putin in De ce eu?, dar cu siguranta in Aferim!. Am filmat intr-o vara instabila atmosferic, cu consecinte uneori neplacute pentru mersul productiei si de multe ori cu sacrificii de ordin plastic.
Care sunt scenele tale preferate din cele doua filme?
E foarte greu de spus. Mai simplu mi-ar fi sa spun care sunt scenele care nu-mi plac. In De ce eu? imi place spatiul de la Parchet si asta, desigur, gratie scenografiei excelente semnate de Cristi Niculescu. Imi place scena in care Cristian Panait urca scarile la lumina telefonului mobil. Cred ca, in contextul spaimei pe care o traieste personajul, acel moment de contrast extrem si spatiul acela imbatranit de timp ce se releva fulgurant in lumina ecranului de telefon construiesc o buna scena de tensiune. In Aferim! gasesc scene dragi mie la gospodaria unde este prins robul sau la primul popas de noapte al cautatorilor. Sunt si scenele din padure, cu ceturi si fumuri pe care Radu le-a evitat sistematic la montaj de teama ca se „simte“ fumul pus de noi la filmare. Desi a fost promotorul ideii de conventional, uneori era prins de aspectul naturalist al lucrurilor.
E corect sa spunem ca alb-negrul e din nou in trend (vezi Ida) sau acest trend a existat de cand a aparut filmul in culori?
Nu stiu ce sa zic. Cred ca trebuie sa ai criterii foarte solide ca sa alegi azi sa faci un film alb-negru. La Aferim! decizia i-a apartinut in intregime lui Radu si acum cred ca a fost o alegere buna. Recunosc ca, desi imi doream sa filmez a/n, i-am opus rezistenta considerand ca ar fi o mare pierdere pentru „culoarea epocii“. Adevarul e ca aspectul colorat oriental al costumelor din Valahia secolului al XIX-lea ar fi construit un spectacol vizual interesant. Acum cred ca interesul ar fi avut doar valoare documentara. Referitor la aspectul conventional asumat al filmului, imaginea esentializata la valori si griuri intermediare aminteste mereu limitele unei conventii.
Ai criterii dupa care alegi un proiect?
Primul si cel mai important criteriu este povestea. Daca intalnesc repere emotionale care sa-mi starneasca interesul, voi face tot posibilul sa fac parte din acel proiect. Un alt element important tine de relatia sau posibila relatie cu regizorul, producatorii si alti membri ai echipei. Nu e lipsit de importanta sa gasesti punti de comunicare cu oamenii cu care vrei sa construiesti ceva durabil. Exista o afinitate culturala pe care nu o poti inlocui doar cu profesionalism. Cred ca lucrurile bune se produc si in urma unui miracol care nu tine de abilitati profesionale. Acest miracol se produce rar si in conditii de suprema coeziune spirituala acolo, pe platou.
Lucrezi deja si in strainatate. Ai vazut diferente flagrante fata de Romania?
Nu pot sa zic ca sunt diferente flagrante. Sunt echipe si oameni foarte buni si sunt si experiente nefericite. La fel ca in Romania, de altfel. Uneori lucrul intr-o echipa complet straina poate insemna un model favorabil intrucat o relatie noua iti cere investitii de energie mai mari ca sa confirmi asteptarile. De multe ori atitudinea relaxata a lucrului „acasa“ poate genera o relaxare care nu e neaparat si creativa.
Ce actori romani ti se par foarte fotogenici?
Pot spune ca avem actori si actrite admirabili din toate generatiile, dar nu vreau sa numesc. Poate ca, din lipsa de inspiratie sau atentie, as nedreptati pe cineva si nu as vrea sa savarsesc o impolitete. As spune doar ca fotogenia nu e neaparat secretul unui rol bun sau al unui film de succes. Sunt multi actori despre care se spune ca sunt fotogenici. Sincer sa fiu, criteriile de fotogenie imi sunt necunoscute. Nu stiu sa spun daca o anume persoana e potrivita sau nu pentru inregistrarea pe suport bidimensional. Cred ca lucrurile tin mai mult de empatie. Sunt actori a caror forta se transmite printr-un complex de calitati mai mult interioare decat exterioare. Am avut situatii cu figuri expresive pe film, dar care, din cauza lipsei totale de substanta, sa ramana doar niste forme fara fond. Cred ca e nevoie de artisti care sa se simta bine cu ceea ce fac astfel incat sa-i poti accepta atunci cand le vezi povestea. Asta nu vine doar din frumusete fotografica, e nevoie de mult mai mult. Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. Primul lucru care se graveaza in memoria noastra atunci cand intalnim pe cineva sunt ochii, cu toata incarcatura lor umana.
Ai lucrat cu mai toti regizorii din generatia ta, nemaivorbind de Nae Caranfil. E in fisa postului ca DoP-ul sa se muleze pe orice regizor?
N-as zice ca e in fisa postului sa te mulezi pe caracterul regizorului. Intelegerea cu principalii colaboratori e un criteriu important in alegerea unui proiect. Odata ce ai intrat in productie inseamna ca in zonele fundamentale esti cam pe aceeasi lungime de unda. Sigur ca exista si conflicte, sunt inerente oricarei productii. De multe ori conflictele din zona creativa pot genera idei sau solutii mai bune. Eu nu pot spune ca am avut experiente proaste cu regizorii cu care am colaborat. In general, atunci cand am simtit ca terenul e instabil, am preferat sa ma retrag din proiect pentru ca un conflict fundamental in timpul productiei afecteaza dramatic produsul final.
Si s-a intamplat vreodata sa te lasi convins de un simplu feeling si sa alegi un proiect fara sa cunosti regizorul si fara sa fii convins de scenariu?
Am facut greseala asta si m-a costat scump. Uneori intuitia functioneaza, dar cand te simti departe de poveste sau simti ca lucrurile gliseaza spre zone nesigure, e foarte greu sa zici: „Simt eu ca o sa fie bine“. Nu prea are cum sa functioneze bine o astfel de experienta. E ca si cum ai spune ca te arunci de la mare inaltime gandindu-te ca ai un sentiment bun ca nu o sa mori.
Esti printre foarte putinii, daca nu chiar singurul director de imagine, care merge in acest an cu doua lungmetraje la Berlin. Ce inseamna asta pentru cariera ta?
Cred ca evaluarea cantitativa a „participarii“ mele ca DoP (n.red.: director of photography) la un festival sau altul nu are relevanta decat statistic. Afectiv, nu sunt atat de legat de viata unui proiect in cadrul unui festival, chiar daca, atunci cand se intampla, traiesc o satisfactie ce tine mai mult de anvergura comerciala si de vizibilitatea produsului.
Adevaratul examen de rezistenta se produce in timp si in constiinta destinatarului – publicul atat de dorit, blamat sau de multe ori ignorat de multi dintre noi. Cand spun „publicul“ fac referire la spectatorul educat vizual, cu apetenta spre filmul de idei. Fac aceasta subliniere pentru ca prea adesea am auzit spunandu-se: „Nu ma intereseaza publicul, nu fac film pentru public“, acesta fiind identificat cu marea masa a participantilor la proiectiile de weekend cu valoare discutabila.
Insa un produs selectionat si, eventual, premiat de un juriu de festival nu certifica valoarea filmului. Juriul e format de regula din profesionisti, iar judecata lor se face pe criterii strict profesionale. Asadar, un produs a carui viata se manifesta exclusiv in univers festivalier are valoarea unui produs cu circuit intern. Un film despre care se vorbeste peste ani si care trece proba de rezistenta a timpului la revizionare cred ca e un proiect castigator.
Gandind putin mai modest pentru situatia de fata, voi fi fericit sa stiu ca filmele la care am lucrat vor insemna ceva fie si pentru un numar mic de privitori, dar care nu fac parte din familia realizatorilor de film, adica intrunesc in intregime calitatea de cinefili, si nu pe cea de cineasti.