Nationalul bucurestean dispune acum de sapte sali de spectacol, motiv de mandrie pentru conducerea teatrului si pentru arhitectul care a gandit remodelarea din temelii a cladirii din Piata Universitatii. Dar nu toata lumea a fost impresionata de aceasta cifra. Altfel vede lucrurile Mihai Mihalcea, fostul director al Centrului National al Dansului Bucuresti (CNDB), centru care a trebuit sa se mute din TNB cand a fost deschis santierul, iar acum nu mai este primit in fostul sediu. „Din 2011, singura institutie publica destinata dansului contemporan din Romania sta fara un sediu propriu, in timp ce 7 sali de neam prost stau fara continut artistic si nici o viziune. Nici un ministru al Culturii n-a rezolvat situatia acestei institutii, in ciuda tuturor incercarilor echipei CNDB. Acum avem un mall cultural pe axa Catedrala Mantuirii Neamului, Casa Poporului, Teatrul National“, a comentat intr-o scrisoare deschisa Mihai Mihalcea. „Sa construiesti insa sapte sali in care de-acum incolo trebuie sa bagi bani la greu ca sa le intretii, fara calcule serioase, fara sa ai ce sa joci, fara o viziune si o strategie pe termen lung bine elaborate, arata a plan managerial de exceptie, a mentionat directorul CNDB.
Inaugurarea Salii Mari, la jumatatea lui aprilie, printr-un spectacol regizat de Dan Puric, Insir’te margarite, a fost de asemenea indelung comentata – si nu s-au folosit tocmai cele mai magulitoare cuvinte. „Sala Mare a Teatrului National s-a deschis de curand cu mare pompa, cu Insir’te margarite, un spectacol lung, lat si bombat, pus in scena de Dan Puric, un autentic guru al ortodoxiei si al romanismului. Doar asa se explica faptul ca, desi la origine scrierea lui Victor Eftimiu se dorea a fi un basm in versuri, in montarea lui Dan Puric ea a devenit un manifest patriotard in toata regula“, a scris Gabriela Lupu in „Romania libera“, intr-o cronica prin care a fost desfiintat spectacolul.
Un alt episod relevant: o scrisoare deschisa transmisa la inceputul lui aprilie de catre artistii care au participat intr-un proiect initiat anul trecut de conducerea Teatrului National din Bucuresti, intitulat „9G“. „De ce, intr-un teatru profesionist, cu buget de stat, artistii realizeaza proiecte din resurse proprii si sunt responsabili in mare masura de promovarea spectacolelor? Cum se poate crea un program inovator, care sa defineasca gandirea tinerilor artisti, daca exista conditionari de ordin comercial (vorbim de un teatru finantat de Ministerul Culturii) care fac ca un teatru de stat sa se comporte ca un teatru independent sau privat? A incurajat in mod real TNB-ul artistii tineri, dincolo de retorica folosita, prin conturarea unui mediu propice creatiei, sau a bifat un program prin care sa para ca ii sustine pe acestia la inceput de drum?“, scriu tinerii artisti in scrisoarea adresata conducerii TNB.
In acest context complicat, „Suplimentul de cultura“ a discutat cu doi critici de teatru si cu directorul Teatrului National din Bucuresti, Ion Caramitru, despre numeroasele probleme care au aparut in luna care a trecut de la redeschiderea celui mai important teatru al tarii, cum este considerat TNB.
Cristina Modreanu: „Avem aceasta manie a ctitoriei, dar ce pui in cladirile noi?“
Ati scris pe Facebook ca „hipnoza mediatica umfla spiritul national (teatrul cu cele mai multe sali din lume? really?) si ignora problemele majore, de fond“. Care sunt problemele de fond, din acest moment, de la Teatrul National din Bucuresti?
Am vorbit despre hipnoza mediatica pentru ca defectul din ultimii ani al presei de la noi este de a prelua Copy & Paste informatii neverificate si de a le da mai departe, abandonand spiritul critic, uitand sa-si mai puna intrebari. Si daca presa nu face asta, atunci cine? Problemele de fond care treneaza de ani buni la TNB sunt acelea legate de continut. Noi avem aceasta manie a ctitoriei, sa construim ceva – de preferat ceva material, care sa se vada, sa fie cat mai mare si cat mai „frumos“, cand de fapt prioritatea – cel putin in cultura, daca nu peste tot – este continutul: ce pui in cladirile noi? Ce fel de spectacole se joaca in teatrele renovate, refacute, reconstruite? Care e viziunea, strategia, planul de viitor? Sigur, poate ca era nevoie de aceasta interventie, argumentele legate de riscul in caz de cutremur pareau valide, dar pe mine in calitate de critic de teatru ma preocupa mai mult repertoriul si programele artistice conexe care se desfasoara si in acest teatru si in altele. Nu s-a spus cu ocazia inaugurarii nici o vorba despre nemultumirile tinerilor artisti care au lucrat in ultima stagiune la TNB si au trimis o scrisoare deschisa conducerii, care nu le-a raspuns nimic, nici despre nemultumirile comunitatii dansului si situatia actuala a Centrului National al Dansului, gonit din cladirea TNB la inceperea santierului si nechemat inapoi acum, dupa renovare. TNB are mai multe sali decat are nevoie, iar CNDB inchiriaza o sala fiindca nu dispune de nici una, desi ambele sunt institutii culturale cu statut „national“! In zilele inaugurarii, vazand discursurile despre milioanele de euro cheltuite pentru constructie si nici o vorba despre programe culturale coerente, inovatoare, in care sa se investeasca pe masura, mi-am adus aminte de o conferinta de presa tinuta cu ani buni in urma de actorul Florin Calinescu, pe atunci nou director al Teatrului Mic din Bucuresti, care anunta mandru ca a facut curatenie in teatru si ca acum toaletele sunt o minune! In urmatorii ani acest teatru a cazut sub orice nivel la capitolul performanta artistica. Desi au trecut probabil zece ani de atunci, vad ca mentalitatea e aceeasi.
Romeo Belea, arhitectul care a gandit refacerea TNB, declara pentru Digi 24 urmatoarele: „Si asa a ajuns teatrul cu cele mai multe sali din lume, dar nu pentru ca asta a fost scopul nostru. In nici un caz. A rezultat pentru ca am reutilizat spatiile. Atata tot!“. Aceasta declaratie sugereaza mai degraba ca nu a existat o strategie care sa aiba legatura cu latura artistica, ci doar cu cea pur functionala. Cat de potrivita este aceasta abordare pentru TNB?
Dincolo de caracterul megalomanic al afirmatiei – informatie inca neverificata de nimeni – rezulta din ea ca totul s-a facut cam la intamplare si – culmea! – a rezultat ceva bun. Eu nu stiu nici macar cat de bun este acest rezultat, fiindca daca nu ai o strategie clara cu privire la viitorul acestor sali nu vad rostul sa ai cat mai multe! Un rezultat este ca acum se cer si mai multi bani de la Guvern, si mai multe posturi, fiindca la atatea sali e nevoie de oameni sa aiba grija de ele. La ce bun? Din lista propunerilor de repertoriu facute publice de TNB intr-o conferinta de presa saptamana trecuta nu rezulta ca ar exista vreo strategie, nu exista nici o idee curatoriala care sa creeze un specific pentru fiecare dintre aceste sali, sa le tina vii si utile publicului. In lumea de azi nimeni nu risipeste atatia bani fara sa fie clar care e scopul – cultural, artistic sau economic. Nici macar in tarile mai bogate decat a noastra. Din pacate, ce se vede de ani buni la Nationalul bucurestean este in primul rand dorinta de a creste incasarile, uneori cu orice pret, mai exact cu pretul abandonarii dorintei de performanta artistica. Se uita probabil ca nu e vorba de un teatru privat, care ar avea tot dreptul sa faca asta, ci de unul public, care este integral subventionat si ar trebui sa aiba in contul acestei subventii si o serie de obligatii – incurajarea experimentului artistic, programe educative consistente si de durata, implicarea artistilor din toate generatiile, crearea unui loc in care bucurestenii sa se simta ca acasa, unde sa gaseasca o oaza de cultura pe tot parcursul zilei, nu numai seara, cand pentru intrarea publicului se inlatura o bucatica din gardul de sarma care inconjoara cladirea! Nici vorba de atmosfera culturala, ai senzatia ca intri intr-un buncar pazit de bodyguarzi!
Inaugurarea cladirii refacute a TNB a fost realizata printr-un spectacol care a primit mai multe cronici negative. De ce credeti ca a fost o alegere nepotrivita?
Incep prin a spune ca il respect pe omul de teatru care este Dan Puric, unul dintre putinii artisti de la noi care au incercat sa creeze un limbaj artistic propriu. Sunt foarte multe motivele pentru care el nu a reusit sa faca tot ce-si dorea din acest punct de vedere, iar faptul ca nu a avut resursele necesare e un motiv important, de aceea initial mi s-a parut un lucru bun ca TNB ofera o casa tinerilor antrenati de Dan Puric. Din pacate, acest spectacol nu e deloc o reusita, e mai mult o demonstratie de somptuozitate si o defilare de costume Levintza. Cred ca scena mare a TNB are capacitatea de a inghiti si de a omori multe idei artistice prin dimensiunile ei care cer mult curaj si imaginatie in abordare. Dupa renovare a mai aparut si o grava problema de acustica – sunetul are un ecou nefiresc, iar actorii abia se auzeau, desi aveau lavaliere! E o problema care a aparut in mai multe teatre din Romania dupa renovarea cladirilor si e inca un semn de incompetenta – o incompetenta sistemica, care face mult mai mult rau decat ne dam seama la prima vedere.
Iulia Popovici: „TNB n-are nici o idee despre cum ar trebui sa schimbe paradigma“
TNB are, in prezent, exact tipul de probleme pe care l-ar avea orice alta institutie de spectacol cu sapte (7!!) sali, plus alte cateva specifice.
Personal, nu stiu alt teatru in Europa (adica acolo unde teatrele sunt subventionate de stat) cu atat de multe scene, si sunt convinsa ca motivul nu e ca nemtii ori francezii nu si-ar permite financiar.… Bun, nu toate salile sunt destinate reprezentatiilor curente (de pilda, Sala Media sau scena in aer liber de pe acoperis), dar chiar si asa, dorinta de a avea atatea spatii de joc, utilizabile concomitent, e foarte problematica pentru modul de a face teatru pe care-l reprezinta Teatrul National Bucuresti (un mod de productie si asa sub sabia lui Damocles in ultimul deceniu si pe care TNB ar trebui sa fie primul hotarat sa-l apere).
Tendinta „naturala“ a teatrului e de a coagula companii/trupe temporare (pentru un spectacol sau doua) sau permanente, de actori. In Europa de Est, compania permanenta sta la baza functionarii teatrului public. Dar o companie nu inseamna mase largi, populare de actori angajati in aceeasi institutie, ci o trupa de artisti cu o practica a jocului impreuna, cu experiente estetice si valori artistice comune. La aproape 100 de actori, cati are trupa TNB, deja limitele conceptului de companie/ansamblu sunt impinse la maxim. „Stilul“ „9G“ (conform caruia niste actori tineri sunt platiti cu maximum 175 de lei, pretul a doua bilete si jumatate la Insir’te margarite, pe reprezentatie, din incasari) e inadmisibil pentru un teatru public. Cum va putea pastra TNB modul actual de lucru in conditiile in care va produce, literalmente, industrial?
Mijloacele tehnice necesare pentru sapte sali dotate cat de cat la zi inseamna o echipa tehnica la fel de complexa. In prezent, majoritatea acestor meserii din teatru (sunetist, luminist, regizor tehnic) nu sunt recunoscute legal, iar incadrarea oamenilor e pe functii cu studii medii, deci salarii execrabile. Ideea ca actualii luministi au si vor avea toti rude sarace, dornice sa se profesionalizeze ca „electricieni“ la teatru e falimentara, si desi asta e o problema majora pentru TNB, teatrul nu a facut si nu face nici un efort institutional pentru schimbarea statutului tehnicienilor (ceea ce are efecte asupra capacitatii teatrului de a-si folosi propriile dotari moderne).
Scena mare a TNB e… mare. Atat de mare, incat un decor realist-traditional construit pentru aceasta scena n-ar incapea in aproape nici un alt teatru din Romania, iar pretul biletelor, deja demn de Paris, ar creste si mai mult. Propunerile de spectacole pe stagiunea in curs – dupa Insir’te margarite urmeaza Visul unei nopti de vara, montata de Petrica Ionescu, un regizor specializat in opera, un model upgradat de productie grandioasa, dar functionala – arata ca TNB n-are nici o idee despre cum ar trebui/cum ar putea sa schimbe paradigma la Sala Mare, in conditiile actuale de buget redus si ambitii de mobilitate.
Altfel spus, TNB vrea sa functioneze fix ca pana acum, insa multiplicand totul amibic. Iar asta nu duce pe nimeni cu nici un pas mai departe, in teatrul plin de provocari economic-functional-artistice al momentului.
Ion Caramitru, directorul Teatrului National „I.L. Caragiale“ din Bucuresti: „Poate sa zica lumea ce vrea, TNB exista si este o minune“
Inaugurarea cladirii reconstruite a Teatrului National a fost intampinata si cu numeroase pozitii critice, exprimate public in presa sau pe retelele de socializare. Vi s-a reprosat faptul ca lucrarile au costat prea mult, ca s-a creat un numar prea mare de sali, in conditiile in care nu exista resurse financiare pentru a sustine atat de multe acte artistice. Cum raspundeti acestor afirmatii?
Daca va referiti la articolul din „Ziarul Financiar“ – caci eu de ala stiu – este facut fara nici un fel de informatii exacte. Totul pleaca de la un fenomen important: un imprumut extern facut inainte de 2005, de guvernul Tariceanu, la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, in valoare de un sfert de miliard de euro, exclusiv pentru domeniul Culturii. Executivul s-a gandit la acest imprumut pentru a putea termina lucrari pentru care nu avea finantare, cum ar fi, de exemplu, Biblioteca Nationala din Bucuresti, care zacea neterminata pentru ca era ingrozitor de scumpa finalizarea constructiei. Din acest imprumut luat, daca nu gresesc, pe 30 de ani, cu o dobanda foarte mica, s-a folosit pentru fiecare obiectiv o cota de 50-60% din valoarea lucrarilor, la care s-a adaugat contributia guvernului.
Pentru Teatrul National din Bucuresti (TNB – n.r.), lucrarile la cadire au fost absolut necesare din cauza iminentei prabusirii la un cutremur de 6,5 grade. Aceste calcule s-au bazat pe doua expertize: una pe care eu am mostenit-o in 2005, in care nu am crezut, si a doua pe care am comandat-o eu. Aceasta a fost mai detaliata, dar a spus acelasi lucru: cladirea era pusa in pericol din cauza ingerintelor in structura de rezistenta facute la comanda lui Ceausescu in 1978, care a dorit largirea Salii Mari la un numar de locuri foarte mare, si adaugarea fatadei care a acoperit complet teatrul, in greutate de 1.500 de tone, si care se sprijinea in proportie de 60-70% pe planseul superior al parcarii subterane de la hotelul Intercontinental. Ori, in TNB, intre 18.30 si 23.00, se afla peste 3.000 de oameni. Deci era o situatie foarte periculoasa. Toate aceste lucrari s-au facut cu aprobari succesive. La ora asta, teatrul rezista la un cutremur de 9 grade.
Atata vreme cat un teatru national se face o data la 100 de ani, iar cel pe care l-am mostenit noi era prapadit, vi se par multi bani? In strainatate, o sala de concert costa de trei ori mai mult.
Desigur, nu a fost contestata urgenta refacerii cladirii TNB. Dar de ce au fost create sapte sali in care pot fi jucate spectacole?
Cele sapte sali sunt impartite in felul urmator: cea de pe acoperis e pentru spectacole de vara, pentru sezonul in care in teatru nu se joaca. Sala Media este o sala prevazuta sa fie deschisa de dimineata pana seara, de la ora 11.00 la ora 23.00, dupa modelul Teatrului National din Londra, pentru evenimente: conferinte, proiectii, expozitii, mese rotunde. Nu este pentru spectacole.
Sala Mica, care are 130 de locuri, am pus-o exclusiv la dispozitia experimentului tanar – i-am dat numele „9G“, noua generatie – si deja functioneaza, intram in al doilea an de functionare.
Raman patru sali. Sala Studio a fost folosita de opereta 24 de ani, dupa ce Nicolae Ceausescu a demolat Teatrul de Opereta clasic, care era pe cheiul Dambovitei. Mutarea trebuia sa fie temporara, pana se construia un centru cultural in Bucuresti, a carui fundatie a apucat sa fie turnata. Acolo urma sa sa mute Opera, iar in cladirea Operei venea Opereta. Lucrul asta nu s-a mai intamplat si cea mai performanta sala din Europa, Sala Studio, care in 20 de minute se poate modifica tehnic din sala clasica in sala arena, apoi in sala elisabetana, a fost folosita de Opereta impropriu. Impropriu pentru ca a fost nevoie de modificari masive: sa fie ridicata scena cu doi metri, sa fie scoase randuri ca sa faca fosa, si asa mai departe. Acum Opereta a plecat si sala a revenit de drept TNB. Teatrul National a avut initial trei sali: Sala Mare, Sala Studio si Sala Atelier. Intre timp, la propunerea arhitectului si la acceptarea noastra, atelierul de pictat decoruri, care era foarte mare – dat fiind ca in ziua de azi nu se mai fac decoruri cum se faceau –, a fost modificat si transformat intr-o sala cocheta cu 200 si ceva de locuri. Drept care noi jucam practic pe patru scene. Celelalte trei sunt pentru evenimente. Si ne-am gandit sa punem la dispozitia tineretului si a teatrului independent una dintre sali pentru ca in Romania termina anual sute de absolventi care nu au unde sa joace. Iar una dintre misiunile TNB este sa intretina si creativitatea celor care maine, poimaine ar putea fi angajati in teatrele noastre.
Ati pus la dispozitie teatrul noii generatii, dar o parte dintre artistii care au participat la proiectul „9G“ au publicat o scrisoare deschisa in care vi se reproseaza incalcarea unor angajamente financiare.
Este o falsa problema. Ei sunt nemultumiti de cati bani primesc, dar banii aia nu pot sa ii primeasca decat in functie de incasari. Daca incaseaza mai putin la casa de bilete, iau mai putin.
Tinerii au sustinut ca sumele pe care le primesc sunt foarte mici.
Sunt mici pentru ca atatea sunt. Ce sa fac. In schimb, le-am oferit un teatru cu tot ce trebuie, doar sa demonstreze ca au talent. Daca au talent, isi fac loc.
Foarte multe critici au vizat spectacolul de inaugurare a TNB, Insir-te margarite, regizat de Dan Puric. Cei mai multi au sustinut ca nu a fost o alegere inspirata.
Nu e treaba mea sa comentez spectacolul. Exista drept de autor, exista dreptul criticii sa se exprime. Dupa parerea mea, a fost infinit prea lung, deoarece nu a fost timp de repetitii pana la inaugurare, pentru ca scena mare inca mai are probleme de lucru. Intre timp, spectacolul a fost scurtat cu mai mult de un ceas si este mult mai suportabil. Eu nu pot sa ma exprim. Nu a fost foarte scump de produs, spectacolul nu are decoruri deloc, are doar costume. Eu mi-l asum ca atare.
Revine Centrul National al Dansului in cladirea TNB, unde isi avea sediul pana la demararea lucrarilor de reconstructie?
De ce sa revina, ce treaba are Centrul Dansului cu Teatrul National? Centrul National al Dansului si Muzeul National de Arta Contemporana aveau sedii in fatada care a fost demolata. Demolarea acelei fatade a dus la disparitia spatiului pe care l-au avut. Astea sunt atacuri sub centura. Poate sa zica lumea ce vrea, TNB exista si este o minune.