Pe scurt, o baba habotnica, mama a nu stiu cati copii, a urat vreme de saptezeci de ani bautura, a considerat-o sursa de capatai prin care raul se scurge in lume. Imbracata mereu in straie de doliu, a propovaduit abstinenta absoluta fata de alcool, i-a facut sotului – bautor impatimit – capul calendar si singura bucurie marunta a existentei lui, pulbere.
Pe la vreo optzeci de ani a dat o boala in baba si, cum medicina se reducea pe atunci la doar doua-trei remedii simple, ca sa scape de gura ei, un medic i-a recomandat sa ia zilnic un praf „special“ (de altfel, la fel de tamaduitor ca si frectia la piciorul de lemn), amestecat intr-o lingura cu vin. Is bune si principiile, e grozav sa te tii de ceea ce ai sustinut mereu, insa cu frica de moarte – sau ce spun eu? –, cu insasi moartea patrunsa in oase, baba noastra a batut palma cu „diavolul“ sa se abata de la credinta, sa puna gura pe alcool. Adica a inceput sa bea o lingura de praf amestecat cu vin pe zi. Apoi si-a ajustat singura reteta. A trecut de la doua, la trei linguri pe zi. A renuntat la „praf“, a renuntat la lingura si-a trecut la o sticla cu vin, pe care o tinea totdeauna in preajma. Si s-a vindecat de numa’-numa’, a apucat-o un chef nebun de „hai lelita-n deal la vie“, o pofta nestapanita de viata, care a tinut-o cativa ani, pana a dat coltul in tihna.
Trageti singuri, va rog, invatatura din aceasta istorioara, eu doar mi-am amintit de ea la un pahar de whisky, in timp ce ma gandeam ce v-as mai putea povesti. Beau si eu, ca omul, beau demult, fara sa sar prea des calul. De fapt, cred ca l-am sarit o singura data in viata, ziua in care mi s-a rupt filmul, cand pentru o scurta bucata de timp n-am mai stiut ce se intampla cu mine, cu peste zece ani in urma. Lucru care merita povestit:
Era intr-o joi. Ziua de nastere a cuiva de la serviciu. Si pe atunci exista minunatul obicei al echipei de a sarbatori cu totii, la sfarsitul programului, ziua oricui – fie director general, fie femeie de serviciu – in sala de consiliu unde se luau cele mai importante decizii pentru institutie. Lume multa, mancare si bautura pe saturate. Sincer, n-aveam alta grija decat sa mananc-beau ceva pe fuga si s-o tai acasa ca sa vad un meci de fotbal al echipei FC National in cupele europene. Dar am remarcat in aglomeratie o oarecare apropiere intre doi prieteni care ma iubeau fiecare in parte, dar care se urau intre ei. O chestiune mai veche, de la alta slujba: unul fusese seful celuilalt, isi facusera nasoale reciproc. Si m-am trezit eu c-ar fi momentul sa-i lipesc, sa-i impac, sa le demonstrez ca-i imposibil sa se urasca intre ei, de vreme ce amandoi ma iubesc pe mine. Am baut impreuna, le-am mai strecurat poante, i-am facut sa vada ca nu-i dracu’ asa de negru cum credeau ei. Am mai ramas doar cativa, printre care si prietenul meu Teo. Care-mi zice la plecare:
— Laza, vezi ca astia doi s-au cam imbatat si, dupa ce se termina aici, presimt eu c-or sa vrea sa vina acasa la mine pentru continuare. Stai aici, pazaste-i, opreste-i, ca eu is frant de oboseala, ma duc sa ma culc.
I-am jurat cu mana la inima ca asa fac, doar ma stie, is om serios, plus ca vreau si eu sa o tai cat mai repede la meciul de fotbal. Am ramas singur cu cei doi frati ai mei care se urau din ce in ce mai putin. Si foarte mult m-am bucurat. Atat de mult incat n-am rezistat solicitarii:
— Laza, esti naspa daca nu te duci in secunda asta acasa si nu aduci chitara. Facem cheta, platim noi taxiul.
Am renuntat la meci, am luat un taxi, le-am adus chitara. Am baut de toata bucuria ca au ajuns sa se iubeasca prietenii mei fosti dusmani, in timp ce unul a recitat integral Mistretul cu colti de argint, iar celalalt l-a acompaniat patetic cu chitara. S-a terminat bautura, muzica, poezia, apoi mi-au zis:
— Laza, ce-ar fi sa mergem noi pana la fratele Teo?
— Da’ chiar, ba, ce idee buna, hai sa mergem pana la Teo, m-am aprins si eu.
Teo ne-a deschis usa somnoros, imbufnat, iar eu am tinut sa-l asigur in soapta, complice:
— Frate, stai linistit, ti-i scot eu pe astia intr-o clipita din casa.
N-am putut sa-i opresc, i-am adus numai oleaca pana aici, cat sa le fac hatarul.
Am mai baut cu totii ceva, nimeni nu mai era suparat pe nimeni. Era frumos. Am iesit pe terasa lui Teo sa iau o gura de aer proaspat. Apoi mi s-a rupt filmul vreo juma’ de ora. Ce-am facut intre timp – nimic deosebit din cate am aflat pe urma, doar ca am batut campii cu seninatate, am venit cu o poala de struguri de pe terasa in sufragerie, i-am scapat prin camera si am calcat boabele in picioare – inca mai cred ca nu s-a intamplat in realitate, ca e o pacaleala a celor trei prieteni de-ai mei.
Apoi m-am trezit brusc si m-am tinut de cuvant: i-am scos pe cei doi nepoftiti din casa lui Teo, i-am condus grijuliu pana la un taxi. Apoi m-am dus si eu pe jos acasa, cu chitara pe umar, sa prind rezumatul meciului, dupa miezul noptii.