Pentru ca n-am vazut piesa lui Cyril Gely montata in 2011 la Théatre de la Madeleine de Stéphane Meldegg, nu pot decat banui ca Schlöndorf si Gely (care au scris scenariul) au mutat mare parte din piesa pe ecran impreuna cu cei doi protagonisti care jucasera si pe scena – Niels Arestrup si André Dussolier. Dar au pierdut din vedere dinamica filmului si au construit o relatie dezechilibrata cu un personaj mai puternic si celalalt de sustinere care, impreuna cu un text insuficient rafistolat, mai mult sugereaza modelul spre care filmul s-ar indrepta decat constata punctul final al traseului. Diplomatie vrea sa fie un film intimist care in locul desfasurarilor de forte de pe campul de batalie propune un duel al mintilor, „un meci de box in mai multe runde“, cum il descrie regizorul la capatul caruia castiga cel mai abil.
Dar ce „zugraveste“ Diplomatie? Concentrat aproape exclusiv pe duelul verbal al celor doua personaje principale, el fictionalizeaza istoria si imagineaza intalnirea din noaptea de 24 spre 25 august 1944 dintre Dietrich von Choltitz, guvernatorul Parisului (interpretat de Niels Arestrup), si Raoul Nordling, consulul Suediei (André Dussolier), intalnire care ar fi eliberat Parisul de perspectiva distrugerii. Partida e aproape pierduta pentru Germania, cu aliatii la portile orasului si luptatorii din Rezistenta luptand in spatele baricadelor. Hitler ii ordona lui von Choltitz sa dinamiteze orasul incepand cu podurile (mai putin Pont Neuf), continuand cu Nôtre Dame, Luvrul, Opera, tot centrul, garile, Turnul Eiffel s.a.m.d. Pana la urma, von Choltitz n-a mai dat ordin sa fie distrus orasul si n-a mai luptat pana la moarte. S-a predat, a fost eliberat in 1947, iar in memoriile lui avea sa scrie ca iubea Parisul si ca a realizat ca Hitler e nebun. In film, motivul razgandirii e consulul Suediei, cu care von Choltitz negociase anterior eliberarea a 3.245 de detinuti politici. Nordling il convinge sa crute Parisul mai intai facand (inutil) apel la simtul lui estetic, apoi stimuland glanda emotionala si, in momentul cand neamtul admite ca tine sa respecte ordinul lui Hitler altfel familia lui avea sa sufere (legea Sippenhaft), ii propune sa-i transporte familia in Elvetia.
In realitate, cei doi s-au intalnit de cateva ori in timpul razboiului si inca o data in 1955, cand Nordling i-a inmanat lui von Choltitz o medalie pe care el insusi o primise. Negocierea care are loc in hotelul Meurice e, deci, cu totul fictiva si menita sa puna o alta incarcatura peste un moment crucial al istoriei, altfel decat o facea, de pilda, filmul lui René Clement Arde Parisul? (1966, unde von Choltitz era jucat de Gert Fröbe, iar Nordling de Orson Welles). Motivul principal (din punctul meu de vedere singurul) pentru care merita vazut filmul e, insa, Niels Arestrup care e fara cusur in jocul numai filamente si nervúri pe care il face in contul lui von Choltitz. Spre deosebire de Raul Nordling jucat cu aer culant si alunecos-teatral de un André Dussolier intors cu cheita, von Choltitz e viu, adica alert, feroce, inteligent, robust, orgolios, egal cu sine chiar si cand e in greseala. Adevaratul von Choltitz ar fi probabil incantat de o asemenea interpretare loiala care ii da credit chiar daca povestea e inventata. Eleganta cu care Arestrup joaca nu e, din pacate, echilibrata nici de jocul partnerului sau de personajul acestuia, nici de scenariul care scapa constatari lipsite de rafinament de genul „Hitler a vrut ca Berlinul sa fie ca Parisul, iar acum Berlinul e in ruine”“, „Nu e razboiul dumneavoastra, e al unui om batran si singur“ s.a.m.d. Cred ca Schlöndorf si-a dorit un fel de Frost/Nixon, dar pentru asta ar fi avut nevoie de un Peter Morgan. Arestrup, in schimb, e un actor de categorie grea. Ce pacat ca a fost descoperit asa tarziu, are deja 66 de ani!… Inteligenta cu care decortica personajul consacrat al comandantului nazist, plasandu-l intr-un context de sfarsit de lume ar fi meritat un fundal mult mai puternic decat aceasta sueta. Priviti-l in poza alaturata, are o lume intreaga in privire.