Piesa lui Ionesco nu este din categoria acelora deschise la multiple interpretari regizorale, cadrele teatrului absurdului fiind riguroase, normativiste chiar, conducand viziunile scenice, intelese ca operatiuni de hermeneutica estetica, pe un culoar cu permeabilitate de masura prestabilita. Intr-o nota personala, caci e un artist curajos, Radu-Alexandru Nica forteaza resursele textului si evidentiaza o linie de fundal din Cantareata cheala, pe care vertebreaza mizanscena. Aduce in prim-plan, la egalitate de interes cu absurdul de limbaj, un coté erotic, o dimensiune presupusa ca existenta in secventele cu Pompierul venit, in acest caz, sa stinga sau macar sa tempereze incendiile interioare ale personajelor. Spun presupusa, pentru ca, recitind fragmentele respective, nu am identificat indicii in privinta aceasta, fie ele explicit verbale sau de sens. Anumite asocieri pot trimite cu gandul catre o simbolistica sexuala (furtunul, capatul lui, virilitatea asociata unei uniforme, focul in intelesul lui mai larg de ardere trupeasca etc.), dar acestea sunt interpretari pe muchia literei ionesciene. Si nu-s nici in spiritul ei. Radu-Alexandru Nica extinde ideea de foc la combustia biologic/hormonala in special asupra cuplului Martin, adaugandu-le celor doi cateva partide mimate de sex in sufrageria/dormitorul/gradina perechii Smith. Vrand, imi imaginez, sa parodieze „pudoarea britanica“.
Antipiesa incepe la TNI pe intrarea spectatorilor, veniti in vizita, nu?, cu Mary in scena, folosindu-si propriul corp, transformat prin costum si coregrafie intr-un mop uman, lustruind „podelele“ lucioase, pe bataile muzicalizate de Vlaicu Golcea (coloana sonora) ale pendulei. Vesela, intr-o abordare realista, Mary zice o parte a didascaliilor din intro, descriind locul in care se petrece… actiunea. Cuplul Smith e culcat in acest spatiu voit ambiguu ca destinatie, pare un living, dar pardoseala e un fel de plapuma cu denivelari, insa poate fi la fel de bine si un patio, caci de jur imprejur zarim smocuri de iarba/vegetatie, iar scaunul si bancuta par mai degraba de exterior, plus o masuta realizata dintr-un blat transparent asezat pe spinarea unui rinocer rosu. Un mic bestiar (rosu) e la vedere, trofee de vanatoare (coloniala?), un cap de antilopa si unul de elefant, a carui trompa devine, oportun, dar previzibil, furtun de pompieri. Cand toti spectatorii sunt la locurile lor, Doamna Smith se ridica in sezut, nu mai carpeste ciorapi, cine mai face astazi asa ceva?, isi zice replicile, consortul ei doarme, in orice caz, sta intins, fara reactie. Se anima doar cand are replica, iar ziarul, din care Ionesco citeste impasibil la solilocviul soatei – stereotip britanic – il scoate din buzunar si-l afiseaza ceva mai tarziu, cand iese din perimetrul descris. British mai sunt ploaia, umbrelele, atitudinea pretioasa a personajelor, cutia postala, palarioara Doamnei Martin, jocul de alb/negru, liniile si caroiajele din costume. Costumul Pompierului e rosu, culoarea fiind abundenta ca prezenta, in cheia de lectura regizorala.
Urmarind spectacolul, am avut senzatia ca Radu-Alexandru Nica nu s-a simtit in largul sau in textul ionescian, cautand sa-l abordeze cu o originalitate silita, pornind de la o premiza regizorala vadit cautata. Secventa de interactivitate cu publicul (Mary ia un spectator din primul rand si il asaza in camera sotilor Smith, iar ea si Pompierul incing o scena de amor pe scaunul din sala) e facila, e déja foarte vu. Momentul de lascivitate continua cu aceeasi Mary jucandu-se languros cu unealta, pardon, furtunul Pompierului, emanand fum din costum cand rosteste poemul „Focul“.
Cunoscand stilul lui Adrian Damian, definit de decoruri dinamice si obiecte scenice animate, ma intrebam cand vor incepe ele sa… lucreze. Conceptul decorului concretizeaza plastic alchimia contrariilor caracteristica teatrului deriziunii. Usile batante – trei perechi de usi, diferite ca inaltime si pozitie (una e cu capul in jos, doar ne aflam in plin absurd), dau ocazia unui joc ingenios de miscare a personajelor. Cele culisante, transparente, din spate, sunt, insa, insuficient folosite ca potential de dinamica. Amuzant, furtunul pentru stingerea incendiilor sare singur din nisa unde era depozitat, iar hidrantul topaie putin in jur.
Actorii se incarca greu, par ca nu cred deplin in ceea ce fac, ca se tem de ceea ce au de facut. Secventele nu se leaga si abia spre partea a doua ating turatia cuvenita, Emil Coseru, Tatiana Ionesi (sotii Smith), Petronela Grigorescu, Horia Verives (sotii Martin) spunand ca la carte seria de absurditati a limbajului din incheiere. Dumitru Nastrusnicu are un excelent control al corporalitatii, probat si cu alte ocazii, poate prea probat in exact acelasi fel, si e impecabil in livrarea textului, calitati care, de altfel, i-au si adus aplauze la scena deschisa. Curba interpretativa culmineaza cu finalul, cand suvoiul de vorbe si non-sensuri curge admirabil inspre public.
Cantareata cheala are o premisa regizorala discutabila si sinuozitati de intensitate ce ii afecteaza fluiditatea. Cunoscand creatiile lui Radu-Alexandru Nica, inteligenta lui regizorala, stiinta de-a lucra cu actorii, nu pot sa nu ma intreb cum de nu i-a reusit si la Iasi? E o intrebare care-a tot revenit in discutie in ultimele 7-8 sezoane, valida si pentru alti, mai multi, mari regizori care au trecut pe la TNI si pentru proiectele lor.