A facut-o intr-o maniera ludica, parodica, iar textul lui Matei Visniec, Recviem, pe care l-a pus in scena acum la Teatrul National „I.L. Caragiale“ din Bucuresti, sala Atelier, se inscrie in aceeasi zona de interes tematic si in acelasi registru. Cuprinsa in antologia de texte scurte Omul din cerc, editata in 2011, piesa lui Visniec e o parabola despre mortii patriei, ai oricarei patrii, pentru care razboiul nu mai are nimic eroic si nici triumfal. La antipodul omagiului ipocrit din anumite carti istorice si al prezentarii seci din enciclopediile de gen, piesa vorbeste dintr-o perspectiva ironic-cinica despre straturile nevazute, neplacute, insalubre ale confruntarilor armate. Textul e o misa funebra ale carei tonuri grave sunt atenuate de doze bine calibrate de umor de situatii si de limbaj, intr-un absurd delicat, asa cum stim ca-i este specific autorului roman de expresie franceza. Premiza dramaturgica e aceasta: un general cazut la datorie trebuie sa organizeze intoarcerea acasa a ostasilor cazuti si ei la datorie. Nici nu va inchipuiti cate categorii: cei cu decoratii, cei impuscati in inima, cei care au facut pe ei, cel proaspat ucis, cei executati pentru inalta tradare, cei executati pentru dezertare, cei in erectie, mortii mai vechi, amnezicii, mancatorii de pamant, fostul insarcinat cu disciplina, cel care n-a crezut niciodata in victorie, cel care si-a dat seama ca victoria nu mai e posibila, cel care crede inca in victorie etc. Si cate probleme de gestionat: cine sa intre primii in coloana, cine pe jos, cine in camioane, cum sa se procedeze cu cei disparuti, dar cu cei care s-au prefacut morti ca sa scape cu viata?, cine sa le inchida gurile celor gazati? etc. Printre ei, si figuri ilustre, dar funeste – Lenin, Stalin, Trotki si o mama, unicul personaj feminin din piesa.
Alexandru Dabija intervine in text rearanjand putin ordinea scenelor, apeland la Ada Milea pentru muzica, dezvoltand un discurs scenic diferit de cel dramaturgic in principal prin tonalitate. Tonul lui Dabija il schimba pe-al lui Visniec, virand spre naturalism, asezand un diez care altereaza omogenitatea necesara a straturilor dramaturgic, regizoral, muzical, scenografic, actoricesc. Regizorul a tinut ca povestea sa traverseze istoria contemporana si geografia globului, urmarind sa-i dea atemporalitate. O face prin uniformele soldatilor, care la inceput indica cele doua conflagratii mondiale, dupa care actorii intra imbracati precum trupele americane de asalt din Golf, iar doi dintre ei poarta costume tipic arabesti. Operatiunea nu mai e demult inedita, iar aici devine de-a dreptul redundanta, intrucat textul lui Visniec avea din scriitura doza de generalitate necesara. Retorica regizorala dubleaza piesa fara a reusi sa o imbogateasca, o pozitioneaza ca subalterna intentiilor regizorale, insa o afunda intr-un demers regizoral in defazare. Demers regizoral care, prin songurile Adei Milea, altfel minunate in sine, capata si-un coté brechtian. Insusirea e straina de text, dar devine evidenta si-n tendintele interpretative ale distributiei. O distributie numeroasa, 24 de actori, majoritar tanara, cu care Alexandru Dabija ar fi trebuit sa lucreze mai insistent spre a o aduce la performanta sau macar la unitate. Sunt stridente, abordari in coaja unor clisee, care nu conving si nu transmit stari emotionale. Alte cateva, putine, inventii regizorale sunt twist-ul jucat de personajele istorice (Stalin, Lenin, Trotki, care in original sunt la o partida de carti!), intruparea categoriei „celor disparuti in batalie“ printr-o voce care rasuna dintr-un foarte ochios jukebox, insuficient folosit ca obiect scenic cu potential semantic. Identic, la un slot machine, un racan joaca si castiga, exclamand „Victorie!“, ingenios, dar expediat, pierdut in aglomerarea de soldati din jur. O gura de pamant, un ficat tocat de-adevaratelea la masina, bautul unei cani de sange tasnit din pieptul unui ostas ating visceralitatea.
Spectacolul incepe promitator, deschide un orizont de asteptare larg, utilizand interesant arhitectura scenei, cea din fundal, lasata la vedere, cu soldatii decedati asezati in locurile tehnicienilor, pe scari, la pod, coborand treptat in perimetrul de joc. Decorul propriu-zis, creatia Irinei Moscu, e un bistro, „Chez Vishniec“, cu tot tacamul, in ale carui galantare zac cateva dintre corpurile victimelor. „A la carte!“ Decorul se deconstruieste pe parcurs, e dezasamblat si scos treptat in culise, iar pana la final, in perimetrul vizual la publicului, nu mai ramane decat un relief de denivelari constituit din trupurile ostasilor, acoperit de o panza in romburi alb-negru, precum podeaua micului local frantuzesc. 25 de mini-zeppeline iluminate din interior, uneori colorat frumos, contrapunctic, raman la o functionalitate pur decorativa, nemiscate, coborand putin doar la final. Ca suflete ale mortilor, oare?!
Regia lui Alexandru Dabija pare neimplicata, dupa primul sfert de ora nu te mai surprinde nimic, distonand cu potentialul dramaturgic al textului, la a carui valoare nu a reusit sa se ridice. Celebra lui ludicitate, capacitatile de nascocitor de sensuri scenice n-au functionat de data aceasta, regizorul aflandu-se in Recviem la un standard de inspiratie sub nivelul cu care-si obisnuise fanii.