In cabina, Lucia Sturdza Bulandra e evocata printr-un portret asezat pe perete, sus, deasupra meselor de machiaj, si de un dulapior-noptiera care a supravietuit atator si atator reamenajari. Din mobila stil de-odinioara s-a pastrat si o sofa eleganta, din lemn sculptat manual, cu tapiterie verde, plasata acum pe hol, aproximativ in fata cabinei. Am zabovit si eu pe ea, cele cinci-sase minute cat am asteptat, nestiindu-i istoricul, imaginandu-mi ca, intr-un teatru fiind, e o canapea oarecare, fabricata in atelierele de productie si intrebuintata pe post de element de decor. Nu vreau sa par sentimentala, dar ca om de teatru, critic sever ce sunt, dupa ce am aflat detaliile acestea de la doamna Mariana Mihut, m-au cam napadit emotiile! Si am inceput sa ma gandesc mai aplicat la semnificatiile acestui spatiu special al teatrului, care e cabina artistilor. Cate framantari, tensiune dramatica, ganduri, bucurii si tristeti sunt depozitate intre peretii sai aici. Cate personaje au prins contururi, ce incarcatura afectiva condenseaza aceste incaperi.
Cabina devine o a doua casa pentru artisti, e zona in care se mobilizeaza fortele necesare fiecarei repetitii, fiecarei noi reprezentatii. Fara pretentia unui calcul precis, probabil ca in acest perimetru profesional actorii isi petrec un interval de timp egal, daca nu chiar mai mare decat acela din scena, in concurenta stransa cu timpul petrecut la domiciliu. La cabine, ei ies din starea civila si intra treptat in cea a personajului, parcurg trecerea de la viata reala, personala, la viata fictionala, a personajului. „Trecerea dintr-un mod de existenta in altul“ e un drum complex intermediat de capacitatea de metamorfozare, concentrare, dedublare. Un personaj e o alta fiinta, ale carei date caracteriale actorul si le asuma si trebuie sa le poarte convingator pe toata durata reprezentatiei. In scena, devine altcineva de care se elibereaza treptat, abia dupa ce luminile s-au stins. Iar calatoria aceasta inapoi spre sine, spre ceea ce sunt actorii in afara profesiunii, tot la cabine se petrece sau cel putin acolo incepe. Pentru constructia exterioara a rolului, actorii isi gasesc pregatite costumele, perucile, toate elementele de sprijin pentru impersonarea acelora pe care spectatorii ii vad apoi pe scandura. Cabina e si locul de ragaz dintre doua secvente scenice ori de la antract; tot acolo se imbulzesc fanii cu florile si cererile de autograf si se deplang esecurile. O cabina se imparte cu colegii, acolo se parcurge mica rutina premergatoare: costumarea, machierea, exercitiile de incalzire vocala, corporala, recapitularea mentala a datelor personajului, conversatiile profesionale cu partenerii de distributie, revederea textului, rapidele racorduri ce se pot continua in culise ori direct in scena, inainte de intrarea publicului in sala.
In orice cabina, masa de machiaj e partea centrala: oglinda compusa obligatoriu din trei parti, cu marginile evidentiate prin siruri de becuri aliniate; sertarele cu obiecte personale sau recuzita, accesorii diverse. Starurile au cabine single, individualizate prin placute stralucitoare cu numele gravat pe ele, ce pot fi vizitate de curiosi. In tari cu traditii clasice, precum Marea Britanie, se conserva aceasta forma de respect fata de memoria cavalerilor artei scenice. Cabinele lui Paul Scofield, Laurence Olivier, John Guilgud au devenit mici locuri memoriale unde mai tinerii artisti vin in pelerinaj profesional, pentru a se incarca de energiile benefice ale teatrului de mare clasa. Plasate strategic in raport cu scena, pentru a facilita accesul, cabinele sunt pregatite cu mult inainte de sosirea actorilor, cam cu doua ore inainte de primul gong. E treaba cabinierelor, la noi de regula femei, ocupatie doar aparent simpla, intrucat activitatea cumuleaza atributii multiple. Cabinierele/costumierele/recuziterele sunt omul pe care interpretii stiu ca pot conta, martor si sprijin in nenumaratele momente de neliniste umana si creatoare a artistilor. Ronald Harwood a portretizat cabinierul in piesa de teatru omonima, din anii ’80, premiata, tradusa si ecranizata, documentand practic un capitol din propria experienta profesionala. Harwood a fost cabinierul lui Sir Donald Wolfit, mentorul lui Peter O’Toole, iar piesa il are protagonist pe Norman, prieten devotat, om de incredere pentru acest senior al teatrului britanic, specializat in Shakespeare. Montata si la noi, la inceputul anilor ’90, la Teatrul National Bucuresti, de Ion Cojar, si la „Nottara“, de Marcel Top, dupa 2000, lucrarea ofera artistilor un valoros material dramaturgic, iar publicului, o privire inedita spre lumea teatrului.
Nascuta la Iasi, la 25 august 1873, Lucia Sturdza Bulandra provenea dintr-o familie aristocrata, cu o genealogie in care apar si cativa domnitori. A studiat Litere si Filosofie, apoi a debutat, in 1898, la Nationalul din Bucuresti, iar in seara primului rol a primit o telegrama expediata de rude, in care i se cerea sa nu foloseasca numele familiei pe afis. La vremea aceea, actoria nu era considerata o profesiune onorabila, purtand stigmatul vietii prea boeme, incompatibila cu standardele rangurilor nobiliare. Nonconformista, Lucia Sturdza Bulandra a incalcat vointa alor sai, urmandu-si pasiunea si innobiland arta scenica. Acum, „cabina cu mirosuri de fard si eter“ vorbeste tacut despre trecutul celebrei ei locatare.