– Fragment –
Domnita Ileana pusese un genunchi in zapada si se aplecase deasupra celuilalt picior, incercand sa-si desfaca legaturile schiurilor.
Parul scapat din stransoarea bascutei de concurent ii cadea in ochi. Ispravise cursa si isi scosese aproape imediat puloverul gros de flanel, alb ca zapada, cu gulerul rulat, atarnandu-l in cele doua bete ce stateau infipte in zapada in fata ei. Ramasese numai intr-o semizeta de croiala masculina, cu gulerul ingust ridicat la spate si cu o esarfa innodata pe dedesubt. Pe mansete se afla brodat numele Clubului Sportiv Peles, sub culorile caruia fratele ei, Principele Nicolae, si ea insasi se inscriau, an de an, la Campionatele Nationale ale Romaniei.
Era primul an in care tanarul principe nu participa, plecat pe neasteptate din tara in urma furtunii starnite de incheierea, in mare taina, a casatoriei cu Ioana Dumitrescu. In absenta Principelui, valul de simpatie al aripii tinere a protipendadei bucurestene se revarsa in totalitate asupra domnitei Ileana, deja indragita si rasfatata.
Soarele de amiaza scurtase umbrele, iar zapada sticlea. Aglaita urmarea fiecare gest al domnitei. Din multimea de admiratori de la marginea partiei se desprinsera doi fotografi, pesemne trimisi ai ziarelor centrale. Cercetara mai intai pozitia soarelui, apoi o strigara cu indrazneala pe domnita.
Principesa Ileana intoarse catre ei un chip luminos. Suvita care ii tot daduse batai de cap, in vreme ce isi elibera picioarele din legaturile schiurilor, ii starni un zambet larg, pe care amandoua aparatele de fotografiat il prinsera imediat. Aglaita scutura scurt din cap de cateva ori, incercand sa imite gestul domnitei.
„Il tund“, isi promise ea cu ciuda, pentru ca parul ei prea lung nu dadea gestului naturaletea pe care o admira din tot sufletul la domnita Ileana.
Principesa isi puse schiurile pe umar, lua puloverul pe brat si pleca, razand, in cealalta directie. Aglaita continua sa-i soarba din priviri fiecare miscare. Intre toti copiii regali, domnita era cea mai distanta, mai mandra in purtari si mai apasata de importanta pozitiei sale de Principesa. O adevarata printesa de gheata, ar fi spus Magda. Dar Magda nu era acum aici, si Aglaita nu se vedea nevoita sa-si ascunda privirile admirative.
Ca sa-i poata sta in preajma, Aglaita urcase de una singura la jumatatea partiei, chiar in virajul cel mare in S, unde Primaria instalase o tabela pe care se afisau rezultatele, o platforma cu locuri si incropise un bufet.
In vremea aceasta, toti ceilalti se distrau cu saniutele sus, in punctul de plecare unde, la o margine bine imprejmuita, ca sa se evite accidentele, se amenajase o mica partie de agrement.
De cate ori cate un nou concurent se alinia in punctul de pornire, cu numarul de concurs scris mare pe o bucata de panza alba, prinsa in snururi peste umeri, publicul aplauda cu generozitate. Apoi isi luau din nou in palmele inghetate canile cu salep fierbinte, piperat si indulcit cu miere.
Era ziua a treia a Campionatelor: Concursul de schi – doamne, pe parcursul Seaua Varful cu Dor – Sinaia, pentru Placheta „Paula Assan“, si Campionatele Romaniei de bob, pentru Cupa Federatiei Societatilor Sportive din Romania cu plachete de aur, argint si bronz, toate cele trei coborari. Cu o zi in urma avusese loc Concursul de bob – doamne, o coborare, pentru Cupa „Cezar Pascu“ si trei medalii ale ziarului „Universul“.
Aglaita luase Cupa, cu bobul „Fulger“, pentru Clubul Sportiv Peles.
Motivul fusese suficient pentru ca ea, impreuna cu toti prietenii sai, sa capete o invitatie la receptia data de Principesa Ileana, la Casino, in aceeasi seara. Cand Principesa ridicase paharul de sampanie si toastase: „Pentru campionii acestei zile!“, toti ceilalti din grup stransesera inca si mai mult randurile in jurul ei, ca si cum ar fi dorit ca vorbele sa cada si asupra lor.
Aglaita zambise crispat, isi muiase buzele in sampania din pahar, apoi se strecurase printre ei si disparuse. Iesise afara, pe terasa Casinoului, numai in rochia din lamé perfect drapata de-a lungul trupului ce zburase pe zapada cu numai cateva ore mai devreme.
— Ai sa racesti, vorbise Magda chiar langa umarul ei, unde aparuse neauzita, cu paharul in mana. De ce pleci mereu?
— Ca sa nu va starnesc invidii, taiara vorbele Aglaitei gerul curat al noptii de ianuarie.
Magda isi rasturnase capul mult pe spate, aratand lunii un gat alb iesind din mantoul imblanit, si facuse muntii sa rasune de rasul ei.
— Invidii? Cumintico, nu bei, nu fumezi, nu dansezi si nu pierzi nici un curs la Universitate ori la Conservator. Cine sa te invidieze pe tine? Scufita Rosie ce esti!
Si Magda ii cuprinse talia, o trase catre ea si o saruta pe obraz, ingropandu-si apoi nasul in parul ei.
— Magda, nu pacalesti pe nimeni. Ori de cate ori castig cate ceva, te infurii. Apoi, ori de cate ori il supar pe papa cu ceva, tu ma ierti pentru ceea ce castigasem mai inainte.
O veverita cobori cu gesturi frante dintr-un brad aflat in dreapta. In lumina lunii si a ferestrelor Casinoului, coada ei purta un nimb rosu aprins. Un praf de zapada ii pudrase botul, la coborare. Traversa in goana parcul, afundandu-si cu totul labutele scurte in zapada afanata, stricata de un singur sir de urme ce duceau de la aleea principala pana la scarile in doua brate ale Casinoului.
La marginea urmelor omenesti se opri ca fulgerata, se ridica pe labutele dinapoi si intinse botul in aer. Pe terasa scaldata in luminile petrecerii, fetele ramasesera cu ochii la veverita, uitandu-si discutia. Ispravind de cercetat urmele din zapada, veverita mai facu doua salturi si urca, cu iuteala, in frasinii din stanga. Din coada i se mai scutura o vreme zapada, pana cand ea disparu cu totul.
Magda si Aglaita izbucnira in ras, stranse amandoua in acelasi mantou de zibelina.
— De ce crezi ca fac asta?, continua Magda exact din punctul in care discutia ramasese parasita, tocmai cand Aglaita credea ca se va preface ca nu a auzit nimic.
— Pentru ca vrei sa treci drept fata rea, spuse Aglaita.
— Ceea ce nu sunt?, surase Magda cu ironie.
— Nu, nu esti. Esti buna, generoasa, foarte calda, desteapta, se inflacara Aglaita, rostind cuvintele tot mai raspicat, pe masura ce Magda intampina fiecare noua calitate cu un hohot de ras.
— Esti naiva toata, din crestet si pana in talpi, trase Magda concluzia, la final. Ai sa suferi mult. Am sa incerc sa fiu pe aproape, ca sa te sustin. Acum spune-mi, daca tot m-ai suparat, campioano care esti, vrei sa faci ceva ca sa te iert?
Aglaita nu-i raspunse, dar o privi cu un zambet plin de curiozitate, asteptand sa inteleaga ce noua nastrusnicie mai ticluia prietena ei. O vreme se auzira intre ele numai charleston-ul dinauntru, rasetele estompate a catorva zeci de oameni si clinchetul paharelor de sampanie. Apoi Magda spuse, inchinand catre Aglaita paharul in care mai avea un singur strop:
— O sa te inscriem la „Miss Romania“. Anul acesta concurezi.
AUTOAREA
Simona Antonescu s-a nascut la Galati, in anul 1969, si a copilarit in localitatea Tintea, judetul Prahova. Dupa absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea“ (actualul Colegiu National „Nichita Stanescu“) din Ploiesti, a urmat cursurile Facultatii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucuresti. A debutat in anul 2015 cu volumul Fotograful Curtii Regale – romanul castigator al Concursului de Debut al Editurii Cartea Romaneasca, editia 2014. Romanul a devenit in scurt timp bestseller.
CARTEA
Romanul Darul lui Serafim leaga trei povesti istorisite pe trei voci diferite, care introduc cititorul in atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii in care se naste viteza si incep sa moara vechile conventii sociale, intr-o Romanie moderna, doar in aparenta calma si prospera. Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriasi romani din perioada interbelica, producatorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat si figura politica foarte controversata a acelor ani; o candidata la titlul de Miss Romania 1932, concurs organizat de revista „Realitatea ilustrata“; o familie de aristocrati bucuresteni, cu un destin tragic, si toti membrii sai stransi in jurul celor doi baieti de varsta scolara. Ce au in comun toate aceste personaje? Raspunsul il stie numai Serafim, batranul cersetor cu puteri tainice care strajuieste, in noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunatoarea biserica a Amzei.