Imi este, cu fiecare cuvant, tot mai clar ca ma aflu in fata uneia dintre constiintele fundamentale ale secolului XX. Graham Greene a trait optzeci si sapte de ani si a scris enorm. Cu toate acestea, numele sau nu figureaza intre cei intelesi drept cu adevarat mari. Putini inteleg sa il puna in patrimoniul mondial al literaturii acolo unde s-ar cuveni. Pentru mine e in primii zece scriitori ai ultimilor o suta de ani. Dar cati gandim asa?
Graham Greene este unul dintre acele rare cazuri cand forta talentului sau a lucrat in contra gloriei sale – atat antume, cat si postume. El este recunoscut drept un romancier de forta, dar cumva prea ludic, prea neserios, un nuvelist de cursa lunga, un dramaturg decent si un redutabil autor de jurnale de calatorie. Dar nu mai mult. De ce?
Cred ca in contra domnului Graham Greene a lucrat cinematografia. S-au facut filme dupa cartile sale – Omul nostru din Havana, Brighton Rock si chiar Puterea si gloria etc. Nu sunt filme proaste, nu sunt nici filme-cult. Puterea si gloria a devenit – in cinema – The Fugitive, cu un Henry Fonda magnific. Era 1947 pe atunci. Graham Greene avea patruzeci si trei de ani.
Si mai e ceva: scriitorul acesta a scris multe volume politiste – divertismente, chiar el le-a numit asa. Sunt, daca mi se ingaduie, alaturi de Jorge Luis Borges, in contra celor care considera secundara aceasta mare literatura a lumii. Sunt gata sa il apar pe Edgar Allan Poe la orice tribunal literar – caci exista, prea des, si asa ceva. Nu mai putin sunt gata sa il apar pe Graham Greene, cu tot cu divertismentele lui. Aceasta stampila – capitalismul, intocmai precum comunismul, traieste din stampile – i-a orbit pe prea multi cu privire la valoarea exceptionala a romanelor sale politice, daca nu va deranjeaza termenul.
Graham Greene a avut un ochi de reporter, ba chiar de spion. A stiut sa intre in inima lucrurilor, a stiut sa inteleaga si a stiut sa spuna toate aceste povesti pe care le-a inteles atat de bine. Dar, cel mai important, a avut un filtru moral prin care a privit istoria cu care a fost contemporan. Un asemenea filtru moral ne lipseste astazi.
De la Graham Greene ne-au ramas multe vorbe cu care ne putem orna peretii virtuali, precum si peretii locuintelor personale, cei din realitate. Preferatele mele sunt aceste cuvinte: „Natura umana nu functioneaza in alb si negru, ci in gri si negru“. Perfect adevarat.
Revenind la Puterea si gloria (carte republicata in acest an, dupa doisprezece ani, la Editura Polirom): recomand in regim de urgenta acest roman in care un preot catolic, alcoolic, care nu si-a respectat nici un juramant, este urmarit de un Javert al lui, fiindca Mexicul din acel timp, timpul Camasilor Rosii, traia din teribile violente anticlericale.
Ce este acest preot? Este el un martir? Este el un las? Este el un supravietuitor? Este el o constiinta? Graham Greene stie sa puna intrebarile care conteaza, intrebarile care raman.
Graham Greene scrie despre credinta intr-un registru deloc minor, dar nici grav, intr-un registru umanist, profund umanist, care de asemenea astazi ne lipseste ingrozitor.
Scriind acest fraze, inteleg, uite, pana la urma, curiosul caz al domnului Graham Greene. Nu este acolo unde ar trebui sa fie in ierarhiile noastre de dependenti de ierarhii fiindca ne lipseste inca unitatea de masura a operelor sale incarcate de atatea fraze esentiale despre curaj si despre iubire, despre vinovatie si despre responsabilitate, despre datorie.
Inteleg: Graham Greene a scris despre tot ce astazi ne lipseste tuturor, desi nu ne mai dam seama de gravitatea acestor absente.