– Fragment –
M-am nascut minoritar si, cu siguranta, voi muri minoritar. E adevarat, n-am ales in ce minoritate sa ma nasc, n-am vrut eu sa vin in lumea asta intr-o familie de baptisti. E singurul lucru pe care nu l-am ales eu. In rest, celelalte minoritati in care am intrat au fost hotararea mea, luata in cunostinta de cauza. Eu am ales sa trec la cultul mozaic, eu am ales sa plec in Israel (cand am ajuns acolo nu am devenit majoritari, eram in minoritatea convertitilor), eu am ales sa ma intorc si am ales sa fondez, alaturi de Jac, „Sarbatoarea Corturilor“, o biserica iudeo-crestina. Asa voi sfarsi, un minoritar in minoritatea neoprotestantilor.
Daca vorbim de alegerile mele, mai e una. Trista, desigur, mai ales acum, cand a trecut destul timp ca sa am o perspectiva solida: eu am ales sa intru in minoritatea turnatorilor Securitatii. Nu va asteptati la lamentatii, n-o sa spun ca a fost o alegere regretabila. Nu voi fonda tocmai eu Biserica Regretariana. Nu pot sa-mi impart viata in doua – o jumatate sa o iubesc si o jumatate sa o urasc. Nu judec eu asta. Si nici voi nu ar trebui sa ma judecati, voi, majoritarii care aveti intotdeauna dreptate.
Sa nu-mi spuneti ca Dumnezeu iubeste numai adevarul pur. Daca ar fi asa, nu s-ar mai justifica existenta omenirii, cel mai mare producator de minciuna din universul cunoscut. Au existat mii, sute de mii, milioane, poate, de minciuni salvatoare si tot atatea adevaruri care au provocat tragedii, care au adus moartea. Ascunderea identitatii adevarate a fost una dintre minciunile salvatoare la care am apelat de-a lungul vietii. Iar adevarul, cel pe care-l cunostea „domnul inginer Oproiu“, da, adevarul ajuns in administrarea lui a facut posibila santajarea mea. Ca sa va dau doar un exemplu la indemana.
Daca nu ati avut, macar intr-o perioada, experienta de minoritar nu veti intelege. Si daca nu intelegeti, nici nu aveti de ce sa ma judecati. Intotdeauna, oricat de neutri si de binevoitori vor fi majoritarii, oricat de toleranti s-ar declara, nu vor uita niciodata ca esti minoritar. Chiar daca nu iti vor spune, vor lasa in vorbele lor, in atitudinea lor, ceva care sa-ti aminteasca mereu cine esti. „E un om minunat, bine pregatit, dar…“ Si chiar daca fraza nu e rostita sau nu e terminata, ea va spune mereu: „…dar nu e la fel ca noi“.
Pentru ca sunt fricos, am mai spus asta, am ascuns mereu identitatea mea religioasa, fara sa mi se para ca asta ar fi un pacat. In vremea prigoanelor e bine sa te ascunzi – asa au facut si primii crestini in catacombele Imperiului Roman, asa am facut si eu in catacombele societatii comuniste. N-am spus la generala, n-am spus la liceu (si aici am un episod mai intunecat, de integrare in majoritate). La facultate iar n-am spus, desi deja ma botezasem, nu eram doar unul cu origini baptiste, eram eu insumi baptist.
Si nici cand am devenit evreu nu am trambitat noua mea identitate. Nu sunt un erou. Abia acum, cand lumea e mai deschisa, nu mai traim in dictatura, vorbesc despre „Sarbatoarea Corturilor“, spun cam ce e, ce propune nou, dar numai daca se aduce vorba despre credinta. Inca nu am curaj sa ies cu pieptul gol in fata mitralierelor cu prejudecati. Si, din cate ma cunosc, nici nu-l voi avea. Nu sunt eu ala, uitati-ma.
Nu cred ca e o mare lasitate, ci mai degraba spirit de conservare. Pe care l-am vazut la cativa dintre cei alaturi de care am trait. Nu la toti. Din pacate, l-am vazut si la mama mea. Era pe vremea marilor cozi, cand te asezai si abia apoi aflai „ce se da“.
Ca sa incerc un pic de teorie (nu sunt tare la asta), de sociologie de tejghea, coada era o multime organizata spontan, in scopuri alimentare, cu autoreglare. Era mereu cate cineva care organiza, care avea grija sa nu intre lumea in fata. Nu vorbesc de cozile regulate, romantice, cand lumea isi lasa sticlele de lapte in plase si se ducea acasa, statea sticla la coada. Vorbesc de anii optzeci, de marile cozi, de serpii miscatori alcatuiti din zeci de oameni, mutati in spate, la usile din curte ale alimentarelor. Serpi ispititi si apoi imblanziti cu o punga de zahar sau un litru de ulei ciugulite din mana vanzatoarelor de la Alimentara.
Acolo, la cozile care se tot regenerau, erau figuri pe care le intalneam mereu – ele erau viata cozii, povestitori sau simpli pazitori ai ordinii. Un fel de unchi si matusi de departe, din marea familie a supravietuirii alimentare.
Cred ca nu era muritor care sa fi stat de doua-trei ori la coada in Arad, in anii aceia, si sa n-o fi nimerit pe doamna Lolica, un vestigiu al unui trecut cultural falnic, dupa cum ea insasi spunea mereu si mereu. Daca ai prins-o pe doamna Lolica la coada, sigur i-ai simtit parfumul expresiv, care o invaluia (uneori in mireasma pe care o raspandea se strecurau si note de naftalina), si ai auzit povestea ei de cantareata la Opera din Viena, curtata de printi ai Europei. Era nascuta in Arad, dar aici nu se putea afirma pe vremea aia – a mers la Viena, unde a reusit, numele ei de scena a fost Lola Franz, are acasa afise, daca vrea cineva sa o insoteasca. Nu voia nimeni, nici nu conta daca avea sau nu avea afise. Povestirile ei se tot roteau pe la cozi. Mie, baiatul din cartier, neumblat prin lume, doamna Lolica mi se parea ceva destul de tulburator, o femeie cu o tinuta foarte dreapta si gesturi ample, spunand povesti despre o lume indepartata in spatiu si timp. Venea la coada imbracata ca pentru premiera. Ca si cand s-ar fi oprit acolo din intamplare, pe cand mergea la Opera. Eu o credeam, povestile ei mi se pareau adevarate. Trageam pe nas parfumul ei ca si cand as fi facut ceva interzis. Noi aveam doar parfum din ala in forma de masinuta Pobeda, o inselaciune ieftina, nu un parfum. Cucoana mirosea a altceva, mirosea a o lume inaccesibila, in capul meu.
Era imbracata cu palton cu guler de blana, avea o palarie mare, cu un mic voal prins in fata, am recunoscut-o de departe. Cand ne-am asezat la coada am avut norocul (credeam eu) sa fim chiar in spatele ei. A asteptat sa se mai adune lume in continuare, apoi s-a intors cu spatele la sensul de inaintare al cozii si a inceput sa ne spuna ca, la ora asta, in Viena e Targul de Craciun. La noi era una din cozile de Craciun. Mama fusese in schimbul de noapte si m-a luat cu ea sa vedem ce se da la Alimentara mare, din centru. Acolo mereu se dadea cate ceva – deh, era o favoare facuta domnilor din centru, de care ne bucuram si noi, cei din cartiere. Ma lua si pe mine, sa putem cumpara dublu, caci marfa se dadea si pe numar de persoane.
Da, deci, spunea doamna Lolica, la Viena era Targul de Craciun, ea stia asta, ea a stat mai multi ani in Viena, a cantat la Opera. O curtau printii Europei. Dar ea, ca proasta, s-a indragostit de unul dintre nepotii lui Neuman si s-a intors in Arad. Au venit „astia“ si au inchis frontierele. Nu au mai lasat-o sa mearga acolo – mai avea de adus cateva dulapuri cu haine, unele chiar rochii in care a cantat pe scena. Daca nu credem, putem merge cu ea acasa, nu sta departe, sa vedem afisele. Eu o credeam. Pe ceilalti nu-i interesa, probabil. Nu stiu sa fi mers cineva sa vada afisele.
Dupa ce termina povestea de baza, cu Opera din Viena, gasea alte teme de discutie (de monolog, de fapt), mai de actualitate. Depinde cat de lunga era coada. Acum era destul de lunga, se dadeau bomboane de pom, bomboane „salon“, le ziceam noi. La un moment dat, nu stiu de unde i-a venit, poate a inceput cineva din fata o discutie pe tema asta, ca s-a apucat sa vorbeasca despre „destrabalatii de pocaiti: care ar trebui interzisi. Ca la ei in biserici se fac toate prostiile, tata cu fiica, fiu cu mama, se amesteca“.
Eu am rosit si, in acelasi timp, am ciulit urechile. Era ceva ce ma privea si pe mine, ca doar eram pocaiti. Mama, cand a auzit ca doamna nu mai termina, m-a strans langa ea si mi-a pus mainile pe urechi. Era o senzatie placuta, mainile ei calde pe urechile mele reci. Ma asteptam sa spuna ca nu e asa la biserica, la adunare, ca nu se intampla asa ceva. Dar n-a spus nimic, mi-a acoperit doar mie urechile. Doamna Lolica insista cu povestea asta, brusc a simtit ca s-a dezmortit audienta.
— Am avut eu o familie in vecini, fata lor a fugit de acasa si a venit militia, a adus-o, dar ea nu a vrut sa mai stea cu parintii din cauza a ceea ce se intampla acolo, la biserica. Vecini cu mine, domnule, nu spun din auzite… Ar trebui interzisi pocaitii astia, ca ne strica tineretul.
M-am inghesuit mai aproape de mama – asteptam, in mintea mea, sa o ia la intrebari pe doamna Lolica, sa-i spuna ca minte, sa-i povesteasca ce se face, de fapt, la adunare. Dar ea era preocupata nu sa o opreasca pe povestitoare, ci sa nu aud eu ce zice. Lasitate de mama.
CARTEA
In Romania anilor 1980, membrii unui grup coral specializat in cantari bisericesti cauta sa scape din robia unor confesiuni care nu-i multumesc, in incercarea de a descoperi adevarata credinta. Adopta initial cultul baptist, trec apoi la penticostali, la adventisti, dupa care se circumcid, convertindu-se la iudaism, ceea ce le ofera posibilitatea de a emigra in Israel, unde fiecare se descurca in fel si chip. Insa Jac, Corneliu si Beni, cei trei conducatori ai grupului si ultimele lui ramasite, nu reusesc nici aici sa-si gaseasca linistea sufleteasca.