Degeaba. Voinitki loveste brutal, dezlantuit. Cu Serebreakov lucrurile sint clare: „Ce sa fac daca il urasc pe omul acesta?”. Ce sa faca? Il face albie de porci! „Sade, indeobste, cit e ziulica de mare in biroul sau si mizgileste hirtoagele. Biata hirtie!”; „…un profesor iesit la pensie, un hirb, o pastruga invatata… Guta, reumatism, migrena, ficatii si tot soiul de alte bolesnite… gelos ca un Othello…”; „…timp de douazeci si cinci de ani citeste si scrie despre arta fara sa priceapa o iota… rumega ideile altora… bate apa in piua! Si are succes, iti dai seama? E celebru!”; „…un perpetuum mobile al scrisului…” (s. H.P.). Serebreakov, deocamdata, nu ridica manusa. Insa i-o coace, asteptind actul III, propunind vinderea casei si mutarea in Finlanda! Dar scriitorul, autorul, Cehov (s. H.P.)? Unchiul Jorj se ratoieste in van. Anton Pavlovici va inscena (s. H.P.) revansa. Omul fara splina, nu uitati, e un dur a cuir (s. H.P.)! Vine rindul Mariei Vasilievna. Modul in care fiul discuta despre si cu mama sa e scandalos. „Batrina mea cotofana, maman, ne-a impuiat urechile cu emanciparea asta a femeilor…” Nici Sonia, nepoata draga, amintindu-i de sora lui (prima sotie a lui Serebreakov), nu-i scutita. O ridiculizeaza impardonabil: „Si cu cine ai vrea sa se marite, ma rog? Humboldt s-a grabit sa moara! Edison se afla in America. Schopenhauer a dat si el ortul popii…” Gazda, sarbatoritul, Selhutin? Trimis la podeaua scenei scurt, printr-un upercut: „E un necioplit!”. Explicatia? Inimaginabila… si totusi: „Prea mult amor propriu! Ia spuneti-i, de pilda, ca scrumbia asta de pe masa e buna, pe loc se imbufneaza: cica de ce lauzi scrumbia si nu-l lauzi pe el? Un om de nimic…”. Hruscev e executat in lipsa („Ce om marginit!”) si in prezenta, ce-i drept, mai diplomat, mai cu smerenie („Iarta-ma ca iti spun, dar am impresia ca tot ce debitezi dumneata intru apararea padurilor e vechi, demodat si lipsit de seriozitate”). Deadin, mindrul, incornoratul de-a doua zi dupa casatorie, e tintuit cu lehamite: „Mai taca-ti fleanca!”; „Ciupitule, da’ mai inchide clontul odata!… M-ai plictisit… Hai, du-te…”. Pe Iulia Stepanova si Feodor Ivanovici nici nu catadicseste sa-i observe, ii ignora. Elena Andreevna! Culmea culmilor! Femeii marturisit iubite („…te iubesc…”), rugate macar s-o vada, s-o auda, sa-i traiasca in preajma, i se demonstreaza teoria chibritului cu fosforul la ambele capete: „…aceasta fidelitate a ei e falsa de la inceput pina la sfirsit. Multa retorica si nici un dram de logica… Sa-ti inseli sotul batrin pe care nu-l poti suferi, dupa parerea ei, e imoral. Sa inabusi insa in tine tineretea si simturile este moral…”. Si-i zgiriata matasos, perfid. „Ti-e lene sa traiesti, nu-i asa?” Calm! Nici restul lumii (din actul intii) nu-s mai breji. Samovarul clocoteste…