Ioana Cretoiu a aparut cumva din neant. Desi se pare ca a publicat, de-a lungul anilor, in diverse reviste („Romania literara“, „Dilema“, „LiterNet“), iar recent a avut texte incluse in volumul Si eu am trait in comunism (coordonat de Ioana Parvulescu, Humanitas, 2015), pentru mine scriitura acesteia a fost o surpriza absoluta. De profesie arhitect, cu un curs de creative writing la activ (in 2013, „Punct…“, tinut de scriitorul Cristian Teodorescu), iata ca a debutat anul acesta cu un volum care o califica deplin, zic eu, sa intre in tagma scriitoriceasca.
Impartit in patru capitole – „Frunze spulberate“, „Insectar“, „La ciuperci“ si „Timpuri noi“ –, Alegeri dificile este o carte care expune intamplari marunte, folosindu-se de oameni simpli si de cotidianul mereu surprinzator. Impreuna, povestirile sunt o marturie a unor timpuri mai vechi (inceputul sau toiul comunismului) sau mai noi (anii de tranzitie), tratate ba obiectiv, ba subiectiv, ba la granita dintre ele, de regula, prin prisma unor usoare deraieri. Din cand in cand, autoarea lasa cortina brusc peste personajele sale, ai senzatia ca ti-a permis doar sa tragi putin cu ochiul prin gaura cheii. In rest, finalurile urmeaza dupa o acumulare, simti tensiunea crescand in directia aceasta.
„Fruze spulberate“, primul capitol al volumului, reuneste sase proze. „Doamna K ia o hotarare“ e impregnata de mirosul felurilor de mancare cu denumiri sofisticate gatite de doamna K si de activitatea secreta din dormitorul sau. „Batistele tatalui“ e o minunata proza despre vacantele la mare ale unei familii, emotia plecarii in concediu, regasirea cu tatal plecat mai tot timpul pe santier, jocurile copilariei, omniprezentele batiste ale tatalui – trebuie sa cititi secventa inedita a batistei uriase folosite pe post de colac! „In fiecare joi“ este tot o proza a copilariei, in care cativa copii isi petrec serile de joi uitandu-se, cu randul, prin gaura cheii, la familia Floricel, si in care sunt surprinse momentele petrecute de ei in baia comuna a unei case. „Metamorfoze“ este o tandra relatare, la persoana I, singular, a pierderii copilariei, dintr-un unghi tare fain, al privirii si al transformarilor pe care casa in care a locuit naratoarea le-a suferit: „Cand sunt singura cu gandurile mele, ma intreb uneori daca si casele au suflet, daca au memorie si, daca ar putea sa vorbeasca, ce ar povesti ele astazi. Ce au inteles zidurile din furtunile anilor trecuti sau daca au inteles ceva. Astazi, cand trec pe trotuarul de vizavi si o vad asa de chipesa, cu acoperis nou, termopane, proaspat vopsita, cu gradina plina de plante rare, cu firma de inox, interfon si alarma, ma gandesc daca ea, casa, este fericita sau daca stie ca eu trec pe trotuarul celalalt si o privesc“ (p. 39). De aici, „casa (…) adanc tatuata in simturile“ naratoarei capata contur, in trei subcapitolase, prin vaz, auz si miros – fermecator artificiu narativ si originale descrieri, numai prin intermediul simturilor. „In noua locuinta am fost mult prea ocupata sa tin piept altor incercari stupide la care te supune viata zilnica, asa incat n-am mai avut ragazul sa-i descopar chipul, mirosul sau vocile. Sau, poate, toate acestea nu m-au mai interesat. Am devenit si eu o mama care face chiftele“ (p. 48). „O zi de scoala altfel“ va va aminti, desigur, de anii de invatamant, dulci-amarui, cand pregateati cadou (aici, de Ziua Femeii) pentru invatatoare ori diriginta, iar reactiile acesteia erau la polul opus al asteptarilor. Iar „Salata orientala“ este un soi de anecdota despre munca in sistemul socialist, un absurd de situatie greu de egalat.
„Insectar“ este unul dintre cele mai amuzante-ironice capitole ale cartii. Compusa din trei povestiri – „O conversatie“, „Colegi de scoala“ si „La telefon“ –, sectiunea aceasta a volumului aduce in prim-plan piscotarii – sau, cum apar in proze, fripturistii, pomanagiii, „vanatorii de ocazii“. In numai 14 pagini in total, autoarea reuseste, din tuse sigure, cateva portrete caragialesti de rasu’-plansu’. Oameni imbracati la patru ace, care stiu mai multe limbi de circulatie internationala, doar pentru a se integra in peisaj, sau care dau telefoane pentru a se interesa in legatura cu cele mai proaspete lansari din oras, totul cu un singur scop: obtinerea unor gratuitati, fie ca vorbim de mancare, telefoane de ultima generatie sau o carte, numai „pentru ca e bine sa am un cadou de dat“.
„La ciuperci“ e un capitol plin de… ciuperci, ati ghicit. „Agaricus Campestris“ aduce in vizor, din nou, viata in comunism. In fabrica Chimica se incepe cultivarea ciupercilor, conform planului de partid. Dupa o vreme de la „botezul“ halei, cum nu iese nici o ciuperca, directorul fabricii porunceste sa se arunce ingrasamantul, care il deranja din pricina mirosului puternic. Sigur ca, acolo unde este dus, pe un camp pustiu, ciupercile incep sa creasca intr-un mod atat de miraculos incat atrage atentia intregului judet. Aflati dumneavoastra ce se intampla pana la final. „Sfarsitul verii“ este o minunata proza despre „taina briceagului cu plasele din os“, povestita de un copil care, in timpul vacantei de vara, merge cu vaca bunicilor la pascut si, cand cauta ciuperci, da peste un strain care tulbura viata taranilor din sat. Iar „Genuine“ este un monolog care vorbeste, intr-un fel sau altul, despre cautari si obsesii: „Unii cauta aur, altii comori ascunse, eu caut ciuperci. Totul este sa cauti ceva, asta mi se pare important. E ca o febra care te cuprinde, care nu-ti da pace. Pe mine ma duce doar in padure, dar pe altii cautarea ii trimite pana la capatul pamantului“ (pp. 109-110).
Ultimul capitol, „Timpuri noi“, cu numarul cel mai mare de proze (9) si un strop de fantastic care isi face loc in realismul naratiunilor, se petrece integral in anii de dupa ’90. Personajele sunt, si aici, extrem de diverse: de la o tanara internata intr-un spital militar si colega ei de camera, tanti Vasilica, dornica sa-si insoare fiul („Alegeri dificile“), la un tanar cercetator roman in astrobiologie, care-si deschide o brutarie in mahalaua Bucurestiului si-si scandalizeaza parintii („Copiii nostri nu sunt ai nostri“), de la cateva vaduve simpatice care-si doneaza pamantul unui posibil oportunist („Dealul vaduvelor“, singura proza in care, la final, intervine povestitoarea) la un puscarias care face pe taximetristul („Taxi driver“), de la un cor de sateni nemultumiti adunati sa-i scrie primarului („Petitie“) la un sculptor care-si pierde atelierul („O poveste cu statui“) s.a.m.d.
Asadar, Ioana Cretoiu are o galerie impresionanta de personaje (din varii medii sociale) si subiecte, are suficiente resurse narative pentru a construi proza si are deja un stil aparte. In plus, nu e grafomana – cum sunt, de obicei, incepatorii intr-ale scrisului. De aceea, micile stangacii pot fi trecute cu usurinta cu vederea. Alegeri dificile este un debut care merita luat in considerare.