Scumpe domnule Cosasu, va scriu din aeroportul nostru bucurestean. Stiu cat de mult va displac aeroporturile, dar imi pastrez, totusi, nadejdea ca ma veti ierta. Am venit de la Larnaca, precum v-am informat telefonic. Dar e si ceva ce nu v-am spus: l-am recitit pe Babel, pe plaja, sub palmieri, pentru frumusetea acestei intamplari nemaipomenite (Babel la Larnaca!), si am plecat de acolo cu o mare greutate pe inima. Si am umblat indelung pe insula aceea cu inima plina: nimeni niciodata nu a mai indraznit cat Babel, si nici nu stiu cum sa va multumesc, iar si iar, pentru ca mi l-ati descoperit.
Iar acum, scumpe domnule Cosasu, ma indrept catre Napoli, pe care intentionez sa il vad pana la ultimele piete, dar mai departe aflati ca nu mai am nici o intentie sa mor. Aflati ca m-am vindecat de tragic si de funest si de vechea mea pofta de moarte, chiar daca asta inseamna ca nu voi putea scrie niciodata literatura serioasa – si de cand trebuie sa fie literatura serioasa, nu-i asa, nu-i asa? Mi-a trecut, mi-a trecut!, asa cum trece o nevroza la iesirea din ceausism, daca nu va deranjeaza comparatia.
Va scriu, scumpe domnule Cosasu, pentru ca se sfarseste octombrie si de cate ori se sfarseste octombrie, oriunde as fi si orice as face, ma opresc si ma gandesc si mai mult la umneavoastra, din motive cat se poate de interbelice, pe care le cunoasteti bine. Si v-as minti daca as spune ca nu privesc, de multa vreme, catre lume si cu ochii dumneavoastra. Iau totul in tragic si nimic in serios, fireste, nu ma mai mira nimic si stiu bine ca niciodata nu e chiar asa. Incerc sa nu exagerez si nu reusesc, dar macar ma incant inca de toate cate sunt pe lume. Imi pierd tot mai greu voiosia, fac binisor.
Si va scriu chiar de aici, pentru ca ma binedispune ideea ca m-ar putea intrerupe cineva pentru a-mi cere explicatii: cine mai scrie, de mana, cu creionul, intr-o sala de asteptare, intr-un aeroport? Dar nimeni nu ma intreaba ce fac eu, domnule, aici ? Asa ca nu pot raspunde nimanui: ii scriu o scrisoare unui prieten, o scrisoare adevarata, o scrisoare ruseasca, o scrisoare de dragoste, ii scriu ca sa ii multumesc pentru tot ce mi-a daruit, pentru toate ferestrele pe care mi le-a deschis catre viata.
Scumpe domnule Cosasu, as fi vrut sa va scriu intocmai ca Flaubert lui Turgheniev, acum un secol si jumatate: „Admir calitatea artei dumitale, e un lucru minunat. Reusesti cumva sa faci totul sa sune adevarat fara sa cazi in banalitati, sa fii sentimental fara sa te folosesti de instrumente plicticoase si sa fii comic fara sa ingrosi nimic. E un mare talent in spatele usurintei cu care scrii“. Am dat de curand peste aceste randuri si m-am indragostit de aceste cuvinte si abia asteptam sa vi le povestesc. Le cunoasteti? Mi-ar face o deosebita placere sa pot fi primul care vi le ofera.
Scumpe domnule Cosasu, strabat emisferele, iar inima mea e tot la stanga, ca la oamenii normali, si vad, nu pot sa nu vad, deriva in care se afla prietenia intre oameni. Si ma preocupa situatia prieteniei pe aceasta planeta. Prea putini oameni mai au astazi prieteni. Si vin catre dumneavoastra exact cu aceasta ipoteza de lucru: lumea e intr-o deriva, intr-o alta deriva, fiindca situatia prieteniei dintre oameni e tot mai proasta.Si abia astept, abia astept!, sa aflu gandurile dumneavoastra despre aceasta premisa. Iar exagerez?
Scumpe domnule Cosasu, comit o ultima indiscretie si – gata! – decolez catre Italia de Sud, caci stiu ca ma veti ierta, am vrut sa va spun ceva, in regim de urgenta, acum, la sfarsitul lunii a zecea: cuvantul prieten are si pentru mine ceva camusian, deci sfant.
Scumpe domnule Cosasu, sper sa primiti, de aceea, aceasta epistola ca pe un mic semn ca, oriunde zbor, gandurile mele trag intotdeauna catre orasul Bucuresti, spre un bloc anume de pe strada Maltopol, apoi gandurile mele urca, in fuga, toate cele zece etaje catre cel mai iubit dintre prieteni si…
Va multumesc.