Ce an a fost si 2016-le asta! S-a ales Trump in America, s-a optat pentru Brexit, un drum care nu duce nicaieri, s-a intors PSD la guvernare, ca si cum nici n-ar fi plecat. Numai nenorociri. Cu toate acestea, nu as putea spune ca nu i-am supravietuit.
Am tot cules, harnic, harfe (vedeti si titlul acestei rubrici, dar si indragitul site www.harfa.ro), am calatorit (am vazut pentru prima data Liverpool si Ramallah, tocmai in Palestina, si Moscova, Moscova!, si Larnaca si Napoli, si Pompei), de-acum pot sa si mor, vedeti bine (ceea ce oricum urmeaza pentru fiecare dintre noi).
Dintre toate vietile mele – ziarist, calator, scriitor –, o prefer tot pe cea de cititor, nu m-am scrântit intru mine insumi. Am citit enorm si am tot scris aici, la ziar, scrisori deschise catre domnul Paul Auster si catre domnul Saramago si catre doamna Patti Smith si catre domnul Stendhal, si catre Erich Maria Remarque, si catre domnul Cunningham, si catre domnul Stefansson, si catre domnul Cosasu, si catre domnul Turgheniev, si catre domnul Lermontov (ah, Rudin!), si catre domnul Pavese, si catre domnul Babel, si tot asa, si tot asa. Pregatesc scrisori catre domnul Julian Barnes si catre domnul Charles Bukowski, poetul, si nu ma deranjeaza absolut deloc faptul ca nu le vor afla niciodata, mai ales ca unii nici nu mai au cum.
Dar tot am invatat câte ceva despre viata in anul care a trecut, mai ales despre supravietuire, am mers in continuare la filme de cinema si la spectacole de teatru si la spectacolul vietii. I-am scris indelung pe cei de la periferii, mai ales pe tigani si pe curve. Nu nadajduiesc la o statuie, nici macar pe Calea Ferentari, desi odata am visat ca mi s-a inaltat asa ceva, iar pe soclu scria atât: „Celui care ne-a inteles“. Vise si autoironie, vedeti bine.
M-am intors dupa douazeci de ani (cum altfel?) in blocul in care am copilarit, pe Aleea Zorilor, intr-un oras monoindustrial dintr-o padure, si am trait pentru o vreme in Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte, ceea ce fireste ca este cumplit.
Totodata, am continuat sa-mi scriu poeziile si sa nu le public, am scrijelit la roman, chiar daca, precum cunoasteti poate, pun semnul egalitatii, in continuare la Cioclea, intre Turnul Eiffel si firul de iarba, intre o cronica la gazeta si Razboi si pace.
Mai departe, m-am tot intrebat care a fost cea mai importanta intâlnire pe care am avut-o in literatura. Am oscilat intre Ali Eskandarian si Venedikt Erofeev si reintâlnirea cu Roberto Bolano (2666 e, totusi, cea mai importanta carte la care am ajuns recent).
N-am concluzii. Si asta e bine.
Pe de alta parte, e anul in care i-am pierdut pe Leonard Cohen (si lui i-am scris o scrisoare, se va publica) si David Bowie si Prince si George Michael. I-au dat Nobelul lui Bob Dylan, ceea ce mai salveaza ceva din poezia care va salva totusi lumea, dar prea putin, prea putin. Categoric, am imbatrânit.
Nu m-am ales la Parlamentare, mai ales ca nici nu am candidat. Nu o sa sufar dintr-atât, ca Nenea Iancu, care a plecat la Berlin, mai ales dezamagit ca tara nu l-a recompensat cu un coledzi, dupa cum cu prisosinta ar fi meritat.
{i ce o sa se aleaga din toata aceasta zbatere, dupa ce m-am facut tuturor, ca un sfânt apostol, totul? Evident, nimic. E vânare de vânt, sa nu uitam ca a fost anul Dylan si ca asta e bine si ca greul abia va urma, caci asta e dintodeauna conditia supravietuitorilor – sa-si amâne, iar si iar, greul.
Bun-venit, asadar, 2017. Te-am asteptat. O sa-ti supravietuiesc sau o sa mor incercând.