– Fragment –
Azi-noapte am avut iar insomnii. De la bunica stiu ca asa se cheama cand nu poti sa adormi noaptea. Ceea ce inseamna ca ce am eu acum se cheama somnie. Adica imi vine sa adorm ziua. Inainte de a adormi, imi place sa ma gandesc la un cosulet in care, ingramaditi unul intr-altul, dorm trei pisicuti. Nu stiu de ce. Ma imbie la somn. Sau cel putin la motaiala. Nu ca azi-noapte stratagema ar fi avut vreun efect. Azi-noapte pisicutii erau agitati si mieunau in nestire. Poate ca si ei se gandeau la moarte. Eu, cel putin, de-aia nu puteam sa adorm. Ma gandeam cum e sa fii mort si nu puteam pricepe de ce trebuie ca toti oamenii sa moara la un moment dat. Desi, daca am putea lua cu noi un cosulet cu pisicuti, pisicuti vii, vreau sa spun, sunt convins ca neantul ar fi mult mai usor de suportat. Bunica are o vorba, ca o sa se intample nu stiu ce cand o sa fie ea „oale si ulcele“ si pentru ca la-nceput n-am inteles cum venea asta, mi-a explicat ca inseamna ca are sa se petreaca intr-un viitor indepartat, cand ea n-o sa mai fie, si, desi moartea ei ma sperie aproape la fel de mult precum propria-mi moarte, gandul ca ai putea sa nu te transformi neaparat intr-o gramada de oase, ci in niste oale si ulcele e oarecum reconfortant, macar poti sa mai ai o intrebuintare si atunci cand, practic, n-ar mai trebui sa ai niciuna. Stiu ca e doar o vorba, dar imi face bine s-o aud.
Si, apropo de asta, se aude ceva. Sau mi s-a parut poate? Se aude din nou. E ca si cum cineva incearca sa vare o cheie in broasca si nu reuseste. Sau cheia nu se potriveste. Ma ridic din pat si, foarte incet, in varful picioarelor, ma indrept spre hol. Da. Nu mi s-a parut. Cineva e la usa si incearca s-o descuie. Un hot! Am auzit ca s-au dat si alte spargeri in cartier. Tata mi-a spus sa nu deschid la nimeni daca suna la usa. Daca e un vecin, o sa revina mai pe seara, cand e si el acasa, daca e vreun prieten al lui, la fel, daca e cineva din familie, bunica sau bunicul, ei au cheie. Nu stiu numarul la care trebuie sa sun intr-o astfel de situatie, iar telefonul e tocmai in sufragerie. „Buna seara, domnule Stamatiad“, aud iar vocea aia cumplita in minte. Mai bine ma intorc in camera mea. Mi-e frica! Odata am visat ca ma trezisem in mijlocul noptii si eram singur in casa, iar cand am apasat comutatorul ca sa aprind lumina nu s-a aprins nimic, ca si cum s-ar fi luat curentul, ceea ce n-ar fi fost imposibil. Insa in secunda urmatoare m-a cuprins o sora groaza cu moartea, pardon, o groaza sora cu moartea, pentru ca ceva imi spunea ca usa de la intrare era descuiata si cineva ar fi putut sa intre in casa, daca nu cumva o facuse deja. Si cand m-am dus s-o incui, mai mult orbecaind prin intuneric decat stiind pe unde sa o iau, convins insa ca din vina mea ramasese asa, usa s-a trantit brusc de perete si in hol au navalit doua femei care m-au apucat de maini si de picioare si m-au tras afara din casa. Poate ca ele erau moartea. Sau surorile ei. Bine ca macar acum e zi si nu trebuie sa aprind lumina. Ia sa vad, merge intrerupatorul? Merge. Ceea ce nu ma ajuta cu nimic in situatia de fata. Ce pot sa fac? De sarit pe geam n-am cum sa sar, pentru ca stau tocmai la patru. Sa ma bag sub pat, nu am loc. M-as putea ascunde in sifonier, dar e cam riscant. Daca hotul e pus pe furat, va cotrobai prin toate dulapurile. Mai bine ma ascund dupa sifonier, in spatiul acela ingust ramas intre perete si mobila, dupa ce tata a vandut covorul persan adus din Iugoslavia. Dar oare incap? Ia uite, se pare ca da. Si-acum ce fac? Stau asa si astept sa fiu jefuit? Ascult cu atentie. Parca nu se mai aude nimic. Poate ca hotul s-a lasat pagubas. Dar nu. N-am eu norocul asta. O alta cheie este varata in broasca, iar de data aceasta se aude clar zgomotul tipic al unei yale care este descuiata. Am incurcat-o! Inima imi bate nebuneste in piept, doar bataile ei si deja produc suficient zgomot ca sa fiu reperat. Desi, cine stie?, poate doar mi se pare…
Acum se aud zgomote din bucatarie – asa cum mi-am imaginat, hotul deschide dulapuri. Cauta orice ar putea lua. Acum umbla la oale. Ce-am sa fac cand va intra si la mine in camera? Daca ma aude respirand? Ce-o sa-mi faca? O sa ma omoare? Mi-e frica in propria mea casa! E in baie acum, il aud cum cotrobaieste dupa ceva. Probabil lasa sufrageria la urma. Acolo tine tata niste bani, in barul de la biblioteca. Oare o sa-i gaseasca? Si daca o sa-i gaseasca si-o sa-i ia, oare tata o sa dea vina pe mine? O, Doamne, a intrat la mine in camera! As face bine sa-mi tin rasuflarea. „Ba nu“, aud o voce care-mi vorbeste in minte. „N-ai nimic de pierdut. Sari de dupa sifonier si trage un urlet din ala de-al tau, asta sigur o sa-l sperie. Hai, iesi si incepe sa faci ca o fiara, cum faceai la mare cand te enervai!“ Gandul mi se pare nebunesc. Nu mi se pare, chiar e nebunesc. Un copil de zece ani sa sperie ditamai hotul! E nebunesc, dar si amuzant, intr-un fel. Am s-o fac. De ce n-as face-o? N-am nimic de pierdut. Sau, in orice caz, nu foarte multe.
Asa ca am iesit de dupa sifonier si-am inceput sa strig, sa rag, sa urlu, incovoindu-mi mainile ca sa le fac sa arate ca doua labe cu ghearele scoase, ca si cum as fi fost un tigru sau un leu pregatit de atac. Dar in fata mea statea doar bunica, stupefiata, impietrita de groaza, si pentru o secunda sau doua tot ce-am vazut au fost ochii ei albastri, holbati, neverosimil de mari, nereusind sa inteleaga. Apoi a scos un tipat scurt si s-a prabusit la pamant.
Ne-am amintit, eu si bunica, multa vreme de acest episod. „Nu stiu sa mai fi lesinat vreodata pana atunci“, imi tot spunea ea, ori de cate ori ne aduceam aminte. „Nici cand am aflat ca mama a murit in bombardament si a trebuit sa merg s-o identific, nici la Revolutie, cand stateam cu Emil, Dumnezeu sa-l ierte, in fata televizorului si nu ne venea sa credem ce se intampla.“ Apoi nu si-a mai amintit. Baierile memoriei i-au slabit, pana ce, intr-o zi, s-au rupt cu totul.
CARTE
„Torturat, ca noi toti, de un irepresibil sindrom Peter Pan, Florin Irimia porneste, in Misterul masinutelor chinezesti, in cautarea propriilor «a côté de chez…». Adica isi retraieste, scriind, propria copilarie petrecuta in decorul sordid al ultimului deceniu comunist, transmutand viata imediata a copilului intr-o introspectie de multe ori dureroasa.
Caci nu atat multimea de intamplari comice si de «faze», cum ar spune Ovidiu Verdes, pe care autorul si le aminteste, povestindu-le cu un talent si o placere evidente, sunt partea cea mai intensa a cartii, ci cautarea obsedanta a vechilor traume, a crapaturilor din portelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atata vreme refulate, prin care autorul isi citeste, ca-n liniile din palma, viata actuala. Florin Irimia nu cauta copilul pierdut, copilaria pierduta, ci, prin ele, se cauta pe sine insusi. In acest proces, fictionalizarea, mergand pana la construirea amintirilor-paravan si la modelarea intamplarilor in sens estetic, este uneori evidenta si necesara: un cosmar stravechi, cu mama care-si decapiteaza fiul, e retrait in realitate odata cu moartea tragica a acesteia. O intamplare de o mare cruzime, cea a descoperirii de catre copil a jucariilor care nu erau pentru el, il aduce-n lumina pe tata, marele histrion al cartii, cel care schimba masti si femei ca un prestidigitator. Ei sunt cu adevarat eroii «misterelor» lui Florin Irimia, drama divortului parintilor (mai curand pusa-n scena decat cu adevarat rememorata) e adevarata miza, de o tristete de multe ori insuportabila, a cartii sale.
Dincolo de toate acestea, povestirile din volum respira o ingenuitate, o naturalete, o lipsa de fasoane literare care mie mi-au amintit de cartile lui Cezar Paul-Badescu si mi-au placut mult. Sper sa placa si cititorilor.“ (Mircea Cartarescu)