– Fragment –
–
Acum insa Olescu simtise amaraciune, observand ceea ce el interpretase drept nepasarea femeii in fata cumplitei sale maladii. O suspecta pe Liana, de mai multi ani, de indiferenta crasa fata de eforturile, necazurile si, mai ales, realizarile lui profesionale. Mai intai, era convins ca nu-i citise cartile (nici macar romanul Baltimore, despre care Victor credea ca este o capodopera!), desi ea ar fi negat cu vehementa o asemenea insinuare, daca Olescu ar fi fost suficient de nedelicat sa o faca. Apoi, nu il impingea niciodata de la spate sa lucreze („ca alte sotii“, isi zicea Victor), sa-si asume responsabilitati (precum Boris inainte de ’90, cand, probabil, datorita prezentei intense a, din pacate, ratatei Cristina in viata lui avusese triumf dupa triumf!), sa fie invingator. Se multumea sa zambeasca (destul de) absent atunci cand el o informa scurt despre o noua reduta cucerita. In rest, Olescu si cariera sa de succes pareau sa nu intre semnificativ in raza de curiozitate feminina a Lianei. Ce o dinamizase imprevizibil fusese proiectul american, in realizarea caruia – oarecum neobisnuit pentru ea – sotia il sustinuse pe Olescu, incurajandu-l si interesandu-se constant de mersul procesului de admitere. Pe timpul convorbirii cu Mel Bowen, emotiile ei iesisera in relief. Dorea, evident, sa plece in SUA, poate mai tare chiar decat Victor insusi. Paradoxal insa, nu parea sa-i atribuie sotului vreun merit pentru asta, luand totul ca pe o miscare fericita a destinului. Nici Bobo nu se aratase impresionat de boala tatalui. Olescu ii spusese vag copilului ca doctorul ii gasise mici disfunctionalitati pe care va trebui sa le trateze pe parcursul sederii lor peste Ocean. Se gandise sa-l pregateasca psihologic pe micut pentru eventuala inrautatire a conditiei sale fizice. Baiatul marai ceva nedeslusit si pleca, alaturi de taciturnul Besleaga, in camera sa. Desi avea doar zece ani, Bobo nu mai comunica satisfacator cu familia, fiind mai tot timpul ursuz si tacut. Victor admitea ca il cam neglijase in ultimii ani (indeosebi pe perioada mandatului de Rector), dar nu ar fi recunoscut ca, in ansamblu, fusese un educator prost. Incercase intotdeauna sa fie foarte sincer si direct cu baiatul (in pofida protestelor discrete ale Lianei, care credea ca unui scolar nu-i puteai explica, senin, totul), considerand ca aici se afla punctul de plecare al increderii reciproce de mai tarziu. De aceea, dincolo de banuiala unui esec al sau in efortul paideic, Victor il suspecta mai degraba pe Bobo ca intrase intr-un fel de pubertate timpurie, manifestandu-se agasant. Partea proasta era ca Besleaga ii tinea isonul, intr-un mod simbolic, precocelui puber! De o vreme il insotea pretutindeni pe Bobo, cu aerul sau spasit, dar viclean, parand sa-i sugereze lui Victor o slaba intelegere a psihologiei propriei progenituri. Cand copilul intorcea spatele tatalui, cu chip mofluz si gesturi dezlanate, cainele isi imita micul stapan, „maturandu-i“ lui Olescu inaintea ochilor o coada pleostita, balabanita a repros. Besleaga! Victor isi aminti, zambind, confuzia care dusese la acest nume insolit pentru un schnauzer urias. Vazandu-l cat era de bleg si las ca pui, se gandise sa-l numeasca „Besleaga“, datorita sonoritatii caraghioase a cuvantului (care exista in subconstientul cultural al americanistului Olescu). Ulterior aflase stupefiat ca „besleaga“ reprezenta, la origini, o capetenie turca – remarcata, paradoxal, pentru faptele de vitejie pe campul de lupta. „Te pomenesti ca si Besleaga ascunde virtuti nemaipomenite sub masca aceasta de imbecilitate canina, la fel ca si straniul sau apelativ“, gandea Victor uneori, privind jocul simbolic, reprobator, executat de animal alaturi de Bobo. Ca atare, intre prioritatile din Lumea Noua inclusese si o imbunatatire a relatiilor tata-fiu si stapan-caine, daca cea sot-sotie nu dezvaluia posibilitati de remediere imediata.
Evenimentele abrupte si, pana la un punct, pline de exotism din existenta amicului Mercuti il eliberasera si pe Victor – macar pentru scurta vreme – de sub presiunea preocuparilor sale. Desi nu-i marturisise lui Boris, manuscrisul batranului profesor, intitulat, atat de bizar, Confusio, ii facuse pielea de gaina. Ce destainuiri infricosatoare lasase oare mosneagul acolo cu limba de moarte? O curiozitate inspaimantata ii pompa navalnic sangele in vene, cu toate ca, in prezenta lui Mercuti, mima stapanirea de sine. Aceasta aparenta a calmului si relaxarii constituia, indiscutabil, semnul unei prietenii autentice pe care Victor o simtea si o simtise mereu fata de Boris, chiar si atunci cand imprejurarile ii despartisera complet. De mai mult timp, nervii celui mai apreciat tovaras al sau, din copilarie si pana la maturitate, pareau zdruncinati iremediabil si, prin urmare, se temea ca textul seniorului l-ar putea impinge spre colaps psihic. Se intreba uimit cum rezistase omul acesta imbatranit timpuriu, cu ochii infundati bestial in cap si expresie derutata, in administratia comunista? Mercuti nu-i povestise niciodata nimic despre acei ani, cand destinele lor au evoluat – pentru prima oara in viata – separat. Dintr-o teama ascunsa de cine stie ce revelatii nedorite legate de fiinta lui Boris, Olescu evitase, la randul sau, sa fie iscoditor. In principiu, intrarea impetuosului (pe atunci) universitar in politica decursese oarecum firesc din popularitatea pe care o castigase in plan profesional la finalul anilor ’70. Inteligent, abil si rafinat, sprijinindu-se, in plus, pe un trecut „fara pata“, el oferise constant profilul unui personaj cu viitor, ale carui capacitati intelectuale nu aveau cum sa treaca neobservate de comunisti. Acestia il doreau, bineinteles, mai curand de partea lor decat intr-o eventuala „disidenta“, suficient de „la moda“ in lumea intelectuala. Ce i se intamplase oare in intervalul bucurestean al „inregimentarii“? Revolutia il daduse cu totul peste cap. Se intorsese practic alt om. Lui Victor ii venea greu sa inteleaga cum un individ cu un astfel de grad de degenerescenta psihica reusise sa stea in conducerea unui minister. Auzise, desigur, diverse legende despre ispravile lui Mercuti in Guvernul comunist, dar, cunoscandu-si bine amicul, nu le crezuse. In intalnirile cu el ocolise deliberat si cea mai mica aluzie „paseista“. Nu dorea sa-l stinghereasca.
In pofida loialitatii sale fata de imaginea triumfatoare a tanarului Boris insa, recent, tulburat de oscilatiile nervoase dezvaluite de acesta, Olescu isi amintea mai des povestile spuse de „binevoitorii“ atotcunoscatori din urbea lor traditionala. De exemplu, ii venea frecvent in minte istorisirea unui lector de la Germana, care pretindea ca stia din sursa sigura una dintre cele mai neverosimile situatii aparute pe traiectoria lui Mercuti in universul comunist. Afirma respectivul ca, spre finele regimului, cand aberatiile atinsesera paroxismul, sefa directa a lui Boris – conducatoarea absoluta a Culturii, „Ministra“, o semianalfabeta grobiana, mustacioasa ca un jandarm si butucanoasa precum o „katiusa“ siberiana, cu structura sufleteasca de gospodina artagoasa – isi chemase subalternul in biroul gigantic de lider bolsevic, cerandu-i imperios sa se puna in genunchi inaintea ei. Se parea ca intelectualismul subtire al lui Mercuti o deranjase (si o complexase) neincetat, de la numirea sa in Minister. In consecinta, femeia dezvoltase criza de autoritate. Voia sa-si demonstreze puterea si sa-i arate universitarului arogant ca ea se afla la carma corabiei.
CARTEA
Boris Mercuti, profesor la o importanta universitate, afla cu stupoare ca tatal sau, pe care nu a reusit niciodata sa-l egaleze din punct de vedere profesional, i-a lasat mostenire un manuscris-testament. De aici incepe o calatorie in timp, din anii ’70 ai regimului comunist pana intr-un viitor indepartat, anul 2098, prin intermediul noilor manuscrise care ies la suprafata. Personajele acestora se transforma la randul lor in naratori, ca intr-un joc ametitor al oglinzilor, iar fictiunea se contopeste cu realitatea, modelata dupa vointa fiecarui nou Scriptor. Oamenii devin plastilina in mainile scribului la care se afla penita, iar lucrurile iau mereu o turnura neasteptata, cariere infloresc neasteptat si vieti sunt ruinate nemeritat – toate evenimentele derulandu-se spre un final surprinzator.