– Fragment –
Caderea comunismului, mai tare ca Marea Unire?
Fara indoiala, multa lume nu ar fi de acord cu propunerea de mai sus (simplu deziderat pios, stati linistiti!), in ideea ca revolutia decembrista este lipsita de aura solemna a glorioaselor infaptuiri de la 1859, 1866, 1877 si mai ales 1918. De asemenea, s-ar putea spune, cu destul temei, ca momentul 1989 si eliberarea de comunism nu sunt niste evenimente istorice care sa fi intrunit consensul romanilor, nici atunci si nici in cei aproape treizeci de ani care au urmat. Ce sarbatoare nationala poate fi 22 decembrie pentru cei care spun, in diferite forme, mai pe fata sau mai invaluit, ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu? Cate interpretari divergente, cate dispute si falii politice sau ideologice s-au construit pe marginea evenimentelor din 1989, a despartirii (sau nedespartirii) de trecutul comunist! Si astazi, multi dintre cei care l-au votat pe Iohannis declara ca au facut acest lucru pentru ca „Ponta e un comunist“, tot asa cum jurnalistii de la Antena 3, in mod simetric, nu pot intelege cum e posibil ca romanii sa mai faca si astazi atata caz de anticomunism si cat de imbecili pot fi cei supusi unei manipulari atat de rudimentare, promovata mai ales pe Facebook!
In pofida acestor dispute si interpretari contradictorii, eu cred ca revolutia din 1989 are intreaga reprezentativitate a unui profund simbol national, colectiv, tocmai pentru ca Romania arata exact asa cum reiese din respectivele discutii si neintelegeri. Astazi, eu nici nu as mai spune ca e in primul rand dezbinata, impartita intre „cele doua Romanii“, ci mai ales ca e confuza si ipocrita. In cazul Romaniei contemporane, nu putem zice nici macar ca e manipulata (cum naiba sa manipulezi intr-o societate cu presa libera, in care poti enunta nestanjenit – dar nebagat in seama decat de propriii cititori sau telespectatori! – opinii complet divergente?). In realitate, Romaniei ii place sa se minta pe ea insasi in privinta destinului sau national, pentru ca asa este mai comod, pentru ca asa ne putem privi mai usor pe noi insine (printr-o mie de oglinzi deformate), pentru a nu vedea cum aratam cu adevarat: o tara putin importanta si necajita, la o margine de Europa, cu oameni fara indoiala la fel de normali ca pretutindeni, dar care nu pot intelege, tocmai de aceea, de ce „la noi e ca la nimenea“ si de ce „traim in tara lui peste“. Si atunci, ca sa nu recunoastem aceste lucruri neplacute macar cu ocazia serbarilor scolare, a defilarilor si a diferitelor parastase mediatice, inventam sarbatori si simboluri nationale care hranesc o identitate schizoida, plina de frustrari si resentimente, bine exprimata de modul festivist, jalnic si mincinos in care vor fi celebrate.
Fara indoiala, pe masura ce Romania va deveni o tara mai normala, iar raportarea la propriul sau trecut va urma aceeasi cale, este posibil ca aceste stari de spirit sa se diminueze treptat, pana la disparitie. Poate ca tinerilor de maine nu li se va mai parea o blasfemie sa punem pe locul doi 1 Decembrie sau 24 Ianuarie si sa recunoastem ca am ajuns unde suntem nu datorita lui Traian si Decebal, lui Stefan si Mihai, lui Cuza si Ferdinand – situati atat de departe de noi, cei de astazi –, ci in primul rand gratie eroilor anonimi al caror sacrificiu a facut posibila ruperea de comunism.
Cand aud cate un student catranit mormaind cu naduf : „Asta-i un prof comunist!“ (pe motiv ca respectivul ar fi, stiu eu, mai demodat, mai autoritar, mai rigid, mai incruntat, mai penibil, mai lipsit de naturalete si, desigur, fara cont de Facebook – ca si mine!), enuntul respectiv nu evidentiaza in primul rand superficialitatea unei asemenea judecati (simplista ca toate etichetarile), ci faptul ca Romania contemporana mai este definita si la ora actuala, dupa 27 de ani de postcomunism (si de catre niste pustani care nici nu fusesera conceputi in 1989), in relatie cu modul inconfundabil in care a modelat-o „comunismul“. Pai cum sa nu simta comunismul pe-aproape pana si hipsterii nostri de astazi, oricat ar fi ei de tineri, daca ne gandim numai la blocurile hidoase in „sanul“ carora atatia dintre noi mai traim, reconditionate, ca si postcomunismul, cu polistiren vopsit tipator si cu balcoane inchise cu termopan, ca niste puscarii cu zabrele din plastic? Dar despre mentalitatile oamenilor care le populeaza, marcate de individualismul de supravietuire, de lipsa de responsabilitate, de cultul lucrului fuserit si prost facut – naravuri pe care numai comunismul le-a putut sadi cu atata forta in fibra cea mai adanca a actualului popor roman –, ce sa mai vorbim? Hai, pa! – cum zice bucuresteanul sau Mircea Badea. Mai slabiti-ma cu inactualitatea comunismului!
Diversiuni reusite, manipulari perdante, angajamente autentice
Fara indoiala, cei care au promovat ziua de 1 Decembrie, stema regala (republicanizata insa intr-un mod intolerabil sub raport heraldic) si toate celelalte embleme foarte istorice ale identitatii noastre statale la inceputul anilor 1990 nu au facut-o de dragul trecutului sau al consensului national, asa cum au pretins, fraierind sentimentele patriotice ale multora. In realitate, ei au ales aceste simboluri pentru ca oamenii sa uite ca lucrul cel mai important pentru Romania de astazi este despartirea de trecutul comunist. Acest proces capital trebuia confiscat, cosmetizat corespunzator si trecut in umbra, prin inserierea sa cuminte in rand cu celelalte evenimente ale istoriei nationale. Cam asa faceau si poetii si artistii ceausisti cand ii insirau de-a valma pe eroii neamului, de la Burebista si Aurel Vlaicu pana la Secretarul General. Tehnica a ramas aceeasi, doar scopurile ideologice sunt diferite: glorificarea carmaciului pe post de cununa a Panteonului national, in primul caz, ocultarea si domesticirea revoltei anticomuniste, in cel de-al doilea.
In campania electorala din 2012 a lui Victor Ponta s-a folosit din nou, in mod abundent, acest tip de simbolistica nationalista. Mandria de a fi roman, culorile nationale imbarligate ingenios sub forma de macaturi oltenesti si, mai presus de toate, sloganul eternei Mari Uniri, amenintata, ca intotdeauna, de liftele dusmane si pagane… Ce succes „fenomenal“ (vorba lui Iohannis) a avut reteta in discutie s-a putut vedea din rezultatele scrutinului, dezastruoase pentru cei care au mizat pe aceasta recuzita prafuita. Parodiind Marea Unire a lozincilor pesediste, adversarii lor au scos un afis cu Marea Unire a penalilor din jurul lui Ponta; iar Preafericitul Daniel a tinut sa arate (in duminica alegerilor!) ca pana si simbolistica identitara este la voia Domnului si ca un neamt (pardon, „un strain“) poate conduce „neamul“, in pofida oricarei retorici nationaliste.
CARTEA
Este poporul nostru atat de maret cum cred unii dintre noi sau e un ghinionist al istoriei, cum sustin altii? De ce romanii nu au reusit sa progreseze mai repede dupa 1989? De ce nu se inteleg cu maghiarii? Incotro se indreapta satul romanesc? Dar invatamantul? De la fotbal si complicata problema a nationalismului pana la frauda electorala in varianta autohtona si terorismul islamist, Sorin Mitu ofera o perspectiva inedita, nu de putine ori plina de umor, asupra istoriei, societatii, culturii si politicii romanesti. Concluzia? Mostenirea trecutului nu este intotdeauna pe placul nostru si uneori ne este destul de greu sa invatam din lectiile istoriei, dar putem fi optimisti: daca acum un secol ne aflam la portile Orientului, acum am intrat in Occident, cu toate beneficiile care decurg de aici.